$$$

 

Gărzi la centrul de permanență din două în două zile. 3-4 gărzi pe săptămână. Este adevărat că se câștigă niște bani,dar... Se merită?

Nu e vorba că nu îmi place munca, dar să renunț de bunăvoie la viața personală este totuși cam mult. 

Oameni buni, sunt o persoană singură. Eu trebuie să-mi fac cumpărăturile, eu trebuie să-mi plătesc facturile, taxele și impozitele, eu trebuie să-mi fac curățenie în casă și să-mi duc gunoiul. Și cum să fac toate acestea dacă am din ce în ce mai puțin timp pentru mine?

Ca să nu mai spun că am nevoie de timp pentru relaxare, pentru hobbyuri, pentru interacțiunea cu diferite grupuri de prieteni ...

Asta postam pe Facebook mai acum o zi sau două. Mi-am dat însă seama că sună ca naiba și am retras postarea din flux. Mai mult ca sigur trebuie prelucrată. 

Ideea este că din iunie m-am băgat în gărzi la un centru de permanență. Specificul este mai mult de medicină de familie decât de medicina școlară, ceea ce este categoric un dezavantaj pentru mine. Ar trebui să mă adaptez la cu totul altă rutină și parcă nu sunt dispusă acum.

Din decembrie 2021 până în decembrie 2024 am avut grijă de un părinte bolnav, cu o hemipareza după un atac cerebral. Dumnezeu știe al câtelea a fost! Cu sănătatea proprie care și așa lăsa de dorit a trebuit să alerg eu peste tot: servici, aprovizionare, plata facturilor... Noaptea dormeam "iepurește", nu știam niciodată când ar fi putut tata să aibă nevoie de ceva. Și acum dorm cu lumina aprinsă și adesea și cu un aparat de radio deschis. La un moment dat rămăsesem singurul medic școlar din oraș și din toate școlile se apela la mine când era nevoie de o viză. Când a mai venit o colegă parcă a fost ca o gură de oxigen. Minunea nu a ținut mult, căci din aprilie anul trecut am oficial grijă de jumătate din unitățile de învățământ din oraș. Ceea ce este destul de mult ca și volum de muncă. Adică este vorba de vreo șapte norme de medic școlar. 

Încă mai trăia tata când mi s-a propus să fac gărzi. Am refuzat cât se poate de elegant, în ideea că ar fi însemnat să-l las pe tata singur mult prea mult timp. Și așa riscam destul lăsându-l singur cât timp eram prin școli. Pe moment aparent nu s-a insistat. Când inevitabilul s-a produs și tata nu a mai fost, s-a revenit cu un telefon... Sau mesaj... Nu mai știu... Ceva de genul: " Condoleanțe! Și totuși... Nu vă alăturați echipei de la centrul de permanență?" 

Am încercat să explic că aveam nevoie de timp. Eram epuizată fizic și mai ales emoțional. Nu-mi permiteam așa ușor să pierd nopțile în gărzi când și așa simțeam că nu mai pot: oboseală evidentă, tulburări de somn, amețeli, dureri in diferite zone ale corpului ce fuseseră suprasolicitate până atunci. Plus că la cabinetele școlare sarcinile erau parcă mai multe. 

După câteva luni am cedat, acceptând. Speram să nu fie mai mult de o gardă pe săptămână. Probabil că s-ar fi insistat lună de lună și cine știe cum s-ar fi interpretat răspunsul.

De la cinci gărzi pe lună s-au ajuns curând la opt sau nouă. De la gărzile de 17 ore din cursul săptămânii s-au ajuns la cele de 24 de ore din weekend și sărbători legale: 1-2... Poate chiar 3... Ceea ce a început să fie cam mult, în ideea că aveam din ce în ce mai puțin timp pentru mine. Am uitat cum e să citești în liniște o carte sau să urmărești un serial. Stau mult mai puțin acasă decât umblu pe drumuri. Aproape că nu apuc sau nu mai am puterea să mai fac câte ceva pentru mine.

Ar trebui cândva să renovez locuința: curățenie, văruială, reparații... Pentru asta ar trebui să mai stau pe acasă măcar 1-2 săptămâni, poate chiar mai mult; și se poate dacă îmi iau zilele de concediu legat cât am nevoie... Dar se pare că pe moment se acceptă cam greu ideea de a lua concediu altfel decât fragmentat. Și nu văd de ce s-ar putea întâmpla asta atâta timp cât domeniul educației nu se desfășoară chiar în flux continuu tot timpul anului.

Pare un ritm infernal. Poate nu atât ca intensitate cât ca și timp petrecut la locul de muncă. Oricât ar fi de bine la centrul de permanență (e adevărat că te poți întinde pe o canapea să prinzi câteva ore somn și te poți spăla decent la chiuvetă), totuși... Nu e ca acasă... Plus că îți poți lua adio în acea zi de la orice activitate gospodărească de la tine de acasă. Și odată ajuns acasă e greu de crezut că poți face prea multe până pleci din nou la drum. Practic uneori ești legat de mâini și de picioare. Și este greu de planificat ceva reparații în casă atâta timp cât nu știi dacă ai timp suficient să duci o treabă la capăt cât de cât. Poți face reparații mici dar nu ceva de amploare, plus că asta îți mănâncă din timpul de odihnă. 

Studiu? Documentare profesională? Cursuri? Slabe șanse să-ți tihnească 5-6 ore de urmărit mai multe prezentări medicale. Îți merge o dată, de două ori... Dar nu este ceva de durată...

Într-adevăr se câștigă din gărzi. Nu extraordinar de mult, dar se câștigă. Dar nu înseamnă că trebuie să îți riști sănătatea pe termen lung cu 7-8-9, poate 10 gărzi pe lună timp de mai multe luni. Sunt șanse să te adaptezi decent, dar sunt și șanse să clachezi. Și trebuie ținut cont și de vârstă: la aproape 58 de ani nu te mai adaptezi așa ușor și nu mai reziști așa de mult că la 20-30-40-45 și chiar aproape 50 de ani. Și pe măsură ce trec anii va fi din ce în ce mai anevoios...