$$$

 A fost unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, dar l-au trimis la tăiat stuf și l-au închis pentru că citea cărți interzise. Când a ieșit, s-a retras în munți și a creat o armată de minți libere, sfidând dictatura prin cultură.”

Constantin Noica ar fi putut preda la orice universitate de prestigiu din lume. Dar a ales să rămână în România, chiar și când cerul a început să cadă peste noi. În 1958, a fost arestat în celebrul lot „Noica-Pillat”. Vina lui? „Crima” de a fi citit filosofie occidentală și de a fi discutat despre libertate cu prietenii. Pentru asta, un geniu a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică.

A trecut prin iadul de la Jilava și Câmpulung. Imaginați-vă acest om cu o inteligență fină, pus să care bolovani și să trăiască în mizerie, printre analfabeți care îl scuipau. Dar Noica a făcut ceva ce i-a scos din minți pe gardieni: nu s-a plâns niciodată. În mintea lui, el era liber. Își construia sisteme filosofice în timp ce mătura celula.

După eliberare, i s-a interzis să mai intre în București. S-a retras la Păltiniș, într-o cămăruță de lemn, unde frigul îi îngheța cerneala în călimară. Acolo, în vârful muntelui, s-a născut o minune: tineri intelectuali din toată țara veneau pe furiș, urcând prin zăpadă, doar ca să-l asculte vorbind câteva ore. Noica îi învăța că, dacă nu poți dărâma zidurile închisorii cu pumnul, le poți depăși prin spirit.

A trăit modest, mâncând mere și cartofi, refuzând orice ajutor de la statul care îl persecuta. Când a murit, în 1987, a lăsat în urmă o generație de intelectuali care au fost „scânteia” de mai târziu. A demonstrat că o carte poate fi mai periculoasă decât o pușcă și că un om care gândește liber nu poate fi niciodată cu adevărat încătușat. Noica nu a luptat cu pumnul, ci cu ideea, și a învins comunismul exact acolo unde durea mai tare: în mintea oamenilor.

Morala: Caracterul se vede în cât de mult poți să crești atunci când lumea vrea să te strivească. Să ne prețuim gânditorii, căci ei sunt farurile care ne ghidează prin întunericul istoriei!

Sursa Arhiva interzisa

Text preluat