$$$

 

Mă numesc Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, într-o familie numeroasă, complexă și marcată de contraste. Am fost al șaptelea copil dintr-o familie cu 11 copii, dintre care mulți au murit de timpuriu, așa cum era, din păcate, obișnuit în secolul al XIX-lea.

Tatăl meu, Gheorghe Eminovici, a fost căminar și administrator de moșii, un om sever, ambițios, preocupat de ascensiunea socială și de educația copiilor săi. Originea familiei mele a fost intens discutată de istorici: se știe că tatăl meu provenea din nordul Moldovei, cu posibile rădăcini în zona Bucovinei, iar numele Eminovici a fost ulterior romanizat. Mama mea, Raluca Eminovici, născută Jurașcu, provenea dintr-o veche familie moldovenească de mici boieri. Era profund religioasă, blândă, tăcută și a fost figura mea de echilibru moral și afectiv.

Frații și surorile mele au avut destine adesea tragice. Șerban a murit într-un azil, Ilie a fost ofițer și a murit tânăr, Nicolae a fost poate cel mai apropiat de mine intelectual, iar Harieta, sora mea bolnavă și infirmă, a rămas o rană constantă în conștiința mea, pentru că nu am reușit niciodată să îi ofer siguranța materială de care avea nevoie.

Copilăria mi-am petrecut-o între Botoșani și Ipotești, un spațiu care mi-a structurat definitiv imaginarul. Codrii, lacul, satul, folclorul, liniștea și miturile locului au devenit mai târziu esența poeziei mele. Nu am fost un copil obișnuit; eram retras, contemplativ, adesea singur, dar cu o imaginație neliniștită.

Am urmat școala primară germană din Cernăuți, apoi Obergymnasium, unde l-am avut profesor pe Aron Pumnul, mentorul meu intelectual timpuriu. Moartea lui, în 1866, m-a marcat profund; poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” a fost una dintre primele mele afirmări publice. Nu m-am adaptat însă disciplinei școlare rigide și am abandonat studiile formale, alegând o viață boemă, lucrând ca sufleur și copist în trupe de teatru ambulante.

La 16 ani, am debutat în revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, care mi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu — un gest simbolic, ce mi-a fixat identitatea literară. Debutul nu a fost întâmplător; venea după ani de lecturi intense și formare autodidactă.

Între 1869 și 1872 am fost la Viena, unde am urmat cursuri universitare ca auditor extraordinar, fără a urmări o diplomă. Am studiat filosofie, istorie, economie politică, filologie, mitologie. L-am citit obsesiv pe Kant, Schopenhauer, filosofia indiană, textele budiste, mitologia greacă. Aici l-am cunoscut pe Ioan Slavici, care mi-a devenit prieten apropiat, și tot aici am cunoscut-o pe Veronica Micle, femeia care avea să-mi marcheze definitiv viața afectivă.

Relația cu Veronica a fost intensă, contradictorie, presărată cu despărțiri, împăcări, idealizări și suferință. După moartea soțului ei, relația noastră a devenit mai liberă, dar niciodată stabilă. A fost marea mea iubire, dar și una dintre marile mele surse de durere. După moartea mea, ea s-a sinucis, la doar câteva luni, semn al legăturii profunde dintre noi.

Am continuat studiile la Berlin, între 1872 și 1874, unde mi-am consolidat viziunea filosofică. Nu m-am întors cu diplome, ci cu o cultură solidă, europeană.

Întors în țară, am intrat în cercul Junimii, unde m-am format intelectual definitiv. Aici i-am cunoscut pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, I.L. Caragiale și Ion Creangă. Cu Ion Creangă am avut una dintre cele mai autentice prietenii ale mele — nopți lungi de discuții, ironii, vin și solidaritate umană. Relația cu Caragiale a fost mai complexă: admirație intelectuală, dar și distanță, sarcasm, neînțelegeri.

În cadrul Junimii am citit pentru prima dată „Luceafărul”. Acolo am fost recunoscut ca poet major, dar și privit cu suspiciune ca spirit incomod.

Am lucrat ca bibliotecar la Iași, apoi ca revizor școlar pentru județele Moldovei și Munteniei. Am încercat să reformez sistemul, dar m-am lovit de corupție și indiferență. Cea mai epuizantă perioadă a vieții mele a fost la ziarul „Timpul”, unde am fost principal editorialist. Am scris articole politice extrem de dure, criticând formele fără fond, clasa politică, împrumuturile externe, imitația sterilă a Occidentului. Aceste texte mi-au adus dușmani, izolare și o uzură psihică devastatoare.

Opera mea poetică a fost scrisă cu o exigență extremă. Rescriam obsesiv, abandonam variante, căutam forma absolută. „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Glossă”, „Odă (în metru antic)”, „Mai am un singur dor”, „Floare albastră” sunt expresii ale conflictului dintre absolut și condiția umană.

După 1883, sănătatea mea s-a prăbușit. Am fost internat de mai multe ori, tratat cu mercur, un tratament agresiv care mi-a distrus organismul. Diagnosticul de atunci rămâne disputat de medicina modernă. Cert este că am fost scos din viața publică exact în momentul maturității mele intelectuale.

Am murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la București. După moartea mea, Titu Maiorescu a donat Academiei Române peste 14.000 de pagini de manuscrise, dovada unei munci titanice, nu a unui geniu spontan.

Astăzi sunt numit poetul național al României, dar această etichetă nu spune totul. Am fost fiu, frate, prieten, iubit, ziarist, gânditor și om bolnav . Am cunoscut gloria, dar și marginalizarea. Am ars repede, pentru că am trăit intens.

Și poate tocmai de aceea continui să fiu citit.