Eminescu nu a tânjit după impersonalizare ca Arthur Rimbaud: „JE este un autre”, ci a aspirat la o suprapersonalizare care să-i camufleze pustiirea interioară în ODĂ (în metru antic): „(…) pe mine / Mie redă-mă!”. Sinele sau mai precis minele era implicat triplu: ființa înstrăinată („pe mine”) este cerută de cel căruia trebuie să i se restituie eul pierdut („Mie”), pentru a se întregi, ființei lipsindu-i acest eu rătăcit („-mă”). Imperativul „redă-mă!” este existențial, căci înapoierea de sine este, de fapt, o restituire, o dăruire înapoi de tip ontologic. În sintagma eminesciană eul trebuie înapoiat nu numai ca ființa să se reîntregească, ci și pentru ca ea să ajungă la cunoaștere. Or, această răsfrângere nu poate avea loc decât după ce eul s-a inițiat în nimicnicia, în golul jumătății sale rămase acasă și dependentă de jumătatea rătăcită. De fapt, renașterea de tip Phoenix aparține narcisismului, dar nu unuia proiectat concret ca autooglindire, ci unuia intim, narcisismului ontologic.
În câteva din variantele anterioare versiunii finale: „Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!” Eminescu își subordona sinele pustiirii interioare: „Trist și adânc sunt, dară trist prin sine-mi” (varianta B), apoi: „Trist fiind adânc dară trist prin sine-mi” (varianta C) ca să adauge inițiat în destrămarea sa ontică: „Dar sătul (…) de-a mea ființă” (varianta D) iar în variantele ultime să șocheze prin redundanța versului: „(…) ci pe mine însu-mi / Mie redă-mă!” (variantele D și E, s.n.) Într-o altă variantă figurează versul solitar, imperativ și concluziv: „Redă-mă dar pe mine însumi, mie!” (varianta F, Colaterale e), (s.n.).
De ce insistă poetul în a preciza supralicitând pronumele de identitate însumi, când deja în joc erau implicate trei ipostaze ale ipseității, ale persoanei întâi singular: mine, mie, mă!? Oare se îndoiește de regăsirea sinelui chiar și după ce eul i-ar fi restituit acestuia? Poetul nu afirmă: mie însumi, adică mie să mi se înapoieze eul, ci pe mine însumi, chiar eu sunt cel care cer, pretind și voi fi înapoiat. Nu se știe de fapt dacă este vorba de o pierdere a sinelui sau de o pierdere de sine. Oricum, (auto)mistuirea existențială: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…” se face prin vis și rug; în variante avem în loc de vis, foc și chin, în loc de rug, cânt și foc. Cea mai apropiată de procesul narcisiac este varianta care acceptă forma chin pentru mistuire, formă prioritară, sub raport ontologic, aceleia de vis sau rug, amândouă labil-metaforice, deși impun ideea de macerare interioară și autoflagelare.
Ca secvență prozodică procesul de reîntregire și autocunoaștere are două părți: secvența primară „pe mine” – cel care va fi înapoiat, eul, ca în secvența secundă „Mie redă-mă!” să fuzioneze cel care-și cere ființa, sinele, cu propriul eu redobândit, acaparat din nou dar altul sau altfel, nu tot „pe mine”, ci „redă-mă!”. Eminescu nu a decupat astfel secvențele decât supus prozodiei specifice odei și doar subordonat acestui scop a întrevăzut țesătura multiplă a sensurilor poetice. Este insistentă însă intenția sa de a încărca persoana întâi singular din perspectiva monologului în care intervine însumi. Redundanța s-ar putea justifica prin stabilirea unui echilibru al balanței care măsoară cât din sine i se redă ființei destrămate, fiindcă „Mie redă-mă!” s-ar completa și restabili dacă în secvența primară ar fi rămas așa cum exceptiv exista în variantele D și E (solitar în F), acel „pe mine însumi”.
Dezechilibrul și perturbarea sunt simptomatice pentru eul poetic eminescian care renunță la „însumi”, anume pentru a tensiona destrămarea ontică. Astfel, eul care este pierdut se dovedește a fi incert, abscons, ambiguu, impalpabil; în timp ce jumătatea rămasă în casa sinelui este vizibilă dar o palidă umbră a ființei care a fost. Se pune prin urmare problema ca regăsirea de sine să nu fie reală, ci una formală, fiindcă mai este eul redobândit același cu cel care se rătăcise sau doar destrămarea și pustiirea îl determină să se întoarcă, dar altfel, falsificat, mortificat, anulând sinele rămas în așteptare!?
Revenim la redundanța variantelor unde funcționează însumi, întrucât se întrevede încă o soluție: Eminescu acceptă grafic forma transcrisă cu cratimă, însu-mi, formă care marchează construcția cuvântului din particula ins (individ) și o altă formă de pronume – mi decât cele din tripletul: pe mine, mie, mă. E adevărat însă că și gramatical balanța se echilibrează, căci mi îi corespunde lui mie, ca forme acuzativale, formând celălalt cuplu al persoanei întâi singular, cuplul activ care cere, spre deosebire de cuplul pasiv mi-mie care este cerut, pretins înapoi. Iar nuanțele de menținere a balanței „minelui” nu lipsesc, fiindcă izolând particula ins, prin împletire și acord încrucișat pe mine formează pereche cu mi iar mie cu mă, omogenizându-se versul. Poetul nu susține decât temporar formula aceasta, mizând pe dispersie, nu însă înainte de a transcrie într-o variantă versul solitar pe care-l tot perfecționa, decantându-i impuritățile: „Redă-mă dar pe mine însumi, mie!”.Acest cvartet al „minelui” rămâne nedezmembrat deocamdată, deși versul pare prețios, artificios. Dar încărcate par toate versurile care decriptează automistuirea, pornind de la degustarea morții din viață: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”; și adăugând arderea de viu sacrificială având însă valențe ontologice: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i;”.
Eul împrumutat, pierdut care trebuie înapoiat va ajunge în versiunea finală reluat și supraexprimat („pe mine”, „mă”) în timp ce sinele care tânjește să se completeze va fi definit prin minimum de resurse: „mie”, renunțându-se la însumi. Supraconceptualizarea din variante este abolită și, obsedat, fascinat mai mult de eul rătăcit decât de sinele rămas, Eminescu renunță la identificarea imperioasă pe care o pretindea însumi, sanificând versul prin simplificare, reducându-l la tripletul „minelui”. Tripticul final tributar ipseității rămâne deci: „(…) pe mine / Mie redă-mă!”, fiindcă esențială nu este pustiirea sinelui care a rămas acasă, chiar dacă scindat, ci a eului rătăcit care nu mai cunoaște drumul înapoi.
/ultima fotografie a poetului, răvășitoare/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu