$$$

 Există organe despre care nu vorbim la anatomie. Organe discrete, nevăzute, fără dimensiuni în atlasele medicale, fără rădăcini nervoase, fără irigație sanguină. Și totuși, ele fac lumea să respire.

Bunul simț, spunea Oana Pellea , nu e o virtute, nu e o alegere, nu e un moft. E un organ. Ca ficatul. Ca inima. Ca pancreasul, pe care toată lumea îl uită până începe să doară.

Dar bunul simț are un paradox: nu e vital. Poți trăi o viață întreagă fără el. Ba chiar cu o longevitate îngrijorător de mare. Istoria e plină de oameni fără bun simț care au trăit mai mult decât meritau: împărați paranoici, dictatori cu mustață, filozofi în care rațiunea depășea umanitatea, poeți care-și băteau iubitele, preoți care predicau despre smerenie și furau lumina din casele oamenilor.

Și dacă privești atent în jurul tău, vezi același lucru: metro-uri pline de corpuri, dar goale de organe morale. Oameni care vorbesc tare la telefon, ca și cum viața lor ar fi o telenovelă la care ești obligat să fii spectator. Șoferi care cred că banda de urgență e moștenirea lor din moși-strămoși. Tineri care își găsesc sensul existențial în a împinge, a comenta, a filma, a râde.

Lumea modernă suferă de o pandemie mută: atrofia bunului simț.

Eu am început să-i văd simptomele într-o zi de joi, când mi-am dat seama că unul dintre vecinii mei respiră cu un fel de aroganță naturală, ca și cum orice fir de aer pe care îl inspiră e un dar pe care universul i-l datorează. Îl priveam și mă gândeam:

– Asta trebuie să fie forma modernă a lipsei ficatului moral.

Așa a început totul. L-am întrebat într-o zi pe un medic dacă ar putea exista un organ care nu apare în manuale. A râs. A zis că e imposibil.

Dar eu am dubii. Simt că bunul simț pulsează.

Nu în piept, ci undeva între minte și suflet, într-o zonă pe care nici Freud n-a reușit s-o cartografieze. Freud avea explicații pentru orice: pulsiuni sexuale, complexul de castrare, umbra, dorințe refulate ca un depozit de Ikea în furtună. Dar nu a vorbit niciodată despre organul decenței.

Jung, săracul, ar fi zis că ține de “inconștientul colectiv”. Că bunul simț este un arhetip, un arhetip al civilizației. Poate că da.

Dar eu cred altceva: bunul simț este un exercițiu muscular. Unii îl antrenează. Unii îl ignoră. Unii îl au atrofiat din copilărie, ca pe un mușchi căruia nimeni nu i-a dat importanță.

Așa se explică oamenii care intră în autobuz, te calcă pe picior, iar singurul organ pe care îl folosesc este glasul:

– Ei, mare lucru!

Atrofie. Degenerare morală. Deficiență congenitală.

Și lumea merge mai departe.

Am întâlnit însă și oameni cu organul bunului simț hipertrofiat. Oameni care se opresc să ridice o hârtie căzută pe stradă, fără să se uite în jur dacă îi vede cineva. Oameni care îți pun mâna pe umăr fără să te invadeze. Oameni care tac atunci când e nevoie de liniște și vorbesc atunci când tăcerea doare.

Îi recunoști după ceva subtil: prezența lor nu cere niciodată spațiu. Nu intră ca o avalanșă, nu ocupă aerul. Ei respiră discret, ca un pian într-un colț de cameră.

Pe unii i-am întâlnit în metrou. Un bătrân care și-a scos pălăria, doar din reflex, când m-am așezat lângă el. Am simțit că asist la o relicvă de muzeu: cavalerismul.

Pe alții i-am văzut în spitale. O femeie care a stat 40 de minute în picioare pentru ca mama unui copil să poată sta jos. N-a scris nimeni despre ea. N-a luat like-uri. Dar acolo, în tăcerea aceea murdară și albă de neon, ea era o sculptură de bun simț.

Sunt rari. Dar există.

Sunt zile în care bunul simț moare. Nu definitiv, ci în momente mici, absurde. Când cineva îți vorbește superior fără motiv. Când cineva te întrerupe fiindcă povestea ta nu îi aduce validare. Când cineva îți invadează spațiul pentru că nu a înțeles că distanța nu e o invenție psihologică, ci o formă de civilizație.

Fiecare “nu-mi pasă” e o lopată de pământ pe mormântul acestui organ.

Într-o lume în care toți vor să fie văzuți, auziți, validați, cine mai are timp pentru discreție? Discreția e luxul oamenilor întregi.

Dacă Hitler, Stalin și Nero ar vedea cum funcționează oamenii în micile lor tiranii personale, ar fi mândri.

Dictatura nu începe cu arme. Începe cu lipsă de bun simț.

“Eu sunt mai grăbit decât tine.”

 “Eu am dreptate.”

 “Eu merit.”

 “Eu am problema mai mare.”

 “Eu, eu, eu…”

Eul fără bun simț e un monstru. Un monstru mic, dar insistent, ca o picătură chinezească în ureche. Am văzut oameni care cer ajutor, dar nu-l oferă. Oameni care se cred victime permanente. Oameni care folosesc bunătatea altora ca pe un card fără limită.

Aceștia sunt tiranii mărunței, dictatorii domesticității cotidiene.

Lumea fără bun simț miroase a oboseală, a nerăbdare, a egoism. Ca un autobuz la ora 8 dimineața. Miroase a indiferență. A nepăsare. A om care își aruncă țigara pe stradă, convins că planeta e menajera lui personală.

În contrast, lumea cu bun simț miroase a ceai verde, a cărți, a ploaie de duminică dimineață. A cinematografe vechi. A biblioteci închise cu cheie. A Paris într-o zi în care nimeni nu se grăbește. Cei mai frumoși oameni sunt cei invizibili. Nu influencerii.

Nu moraliștii care predică fără să practice. Nu cei care fac filantropie cu cameră video. Ci cei care nu povestesc nimănui ce au făcut bine.

Am întâlnit un astfel de om la o benzinărie.

Un tânăr care a plătit cafeaua unei femei care rămăsese fără bani. Femeia nici nu a observat. Era prea preocupată să-și caute portofelul. El a plecat. Nu aștepta recunoștință. M-am uitat după el ca după un personaj dintr-un film de Kieslowski. Făcea parte din trilogia “Decenței”.

Bunul simț nu vine din educație. Dacă ar fi așa, am vedea oameni cu doctorate care nu urlă în ședințe și nu pleacă cu hârtia igienică de la wc urile publice și din instituții.

Nu. Bunul simț vine dintr-o formă aparte de empatie:

capacitatea de a te simți pe tine în locul altuia. Nu de a-l înțelege, ci de a te simți. E o cerneală rară care se infiltrează în caractere.

Oamenii cu bun simț își cer scuze nu pentru că sunt vinovați, ci pentru că văd că celălalt e rănit. Oamenii cu bun simț tac atunci când tăcerea e rugăciune.

Oamenii cu bun simț știu să plece când nu sunt doriți, dar știu și să rămână când prezența lor e o ancoră.

Dacă bunul simț e un organ, atunci oamenii care îl au sunt o specie în pericol de dispariție. Poate ar trebui protejați prin lege. Poate ar trebui fotografiați și puși în albume. Poate ar trebui să existe o zi internațională în care să spunem “mulțumesc” acelor oameni care nu ne-au cerut niciodată nimic, dar ne-au făcut lumea mai locuibilă. Lumea nu se împarte în buni și răi. Se împarte în oameni care respiră frumos și oameni care expiră zgomot.

Iar bunul simț… Bunul simț este organul acela discret, care nu te ține în viață, dar îți face viața demnă. Când îl ai, luminezi. Când nu îl ai, întuneci.

Și, uneori, în întuneric se vede cel mai clar: cine respiră omenește și cine doar consumă aer.

Dacă ar exista un atlas al bunului simț, ar avea niște hărți foarte ciudate. Nu politice, nu fizice, nu climatice. Hărți afective. Hărți de temperatură morală.

Pe unele străzi, oamenii vorbesc încet, ca într-o catedrală. Pe altele, urlă ca pe un stadion fără meci.

Unele cartiere sunt calde: femeile îți țin ușa, bărbații îți oferă locul fără să ofteze, copiii te salută de parcă ai fi personaj din desene animate. Altele sunt reci: oamenii trec pe lângă tine ca niște stalactite bipede.

Am spus odată, într-o discuție la o terasă de pe Lipscani, că bunul simț e influențat de cultură.

Cineva mi-a răspuns: 

– Hai, lasă, rudele mele de la țară nu au citit Proust, dar au bun simț.

Așa este. Pentru că bunul simț nu vine din biblioteci, vine din interiorul oamenilor. Din felul în care au fost atinși sau neatinși de alții. Nu cultura produce bunul simț. Ci omenia. 

Am înțeles într-o zi că bunul simț e, în fond, un act de curaj. De ce? Pentru că trăim într-o eră în care fiecare secundă cere o formă de performanță. Toți sunt în competiție cu toți. Toți vor să fie cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai vizibili. Într-o lume care glorifică excepționalul, bunul simț devine… subversiv. Un act de rebeliune. Un război pașnic împotriva ostilității.

Într-o dimineață, într-un tramvai, o adolescentă cu păr albastru s-a ridicat și i-a oferit locul unei femei însărcinate. Femeia nici măcar nu ceruse. Dar gestul a fost atât de neașteptat, încât doi bărbați corporatiști, cu servietă și telefon de firmă, s-au simțit brusc dezgoliți. Le-am văzut în privire rușinea aceea albă, discretă, dar ucigătoare: „Aoleu, trebuia să fac eu asta.”

Eroismul nu se vede în filme. Se vede în momentele astea mici, pe care cinematografia nu le filmează, deși ar merita. Tarkovski ar fi făcut un plan-secvență de 8 minute cu fata aia ridicându-se din scaun.

Nimeni nu ar fi înțeles de ce e atât de important până la final. 

Paradox: Oamenii care au bun simț pierd adesea. Pierd discuții, pentru că nu ridică tonul. Pierd oportunități, pentru că nu calcă pe cadavre. Pierd relații, pentru că nu manipulează. Pierd avantaje, pentru că nu se bagă în față.

Dar câștigă altceva. Câștigă o viață în care pot dormi liniștiți. Câștigă respectul celor care contează. Câștigă lentoarea aceea frumoasă de duminică, în care nimeni nu se simte urmărit, vânat, presat.

Câștigă demnitate. Și nu există victorie mai mare.

Unii spun că bunul simț e pentru „fraieri”. Oameni care nu au înțeles că fraierul, în lumea asta, este cel care ajunge bogat în conturi și sărac în suflet. Dacă ar exista o religie a bunului simț, apostolii ei ar fi: Marcus Aurelius, Mahatma Gandhi, Sfântul Francisc,

și vecina de la etajul trei care îți ține punga când ai mâinile ocupate. 

Mi-ar plăcea să văd o piesă în care bunul simț e personaj principal.

Un om modest, îmbrăcat în gri, care intră și spune doar:

– Bună ziua.

Și publicul izbucnește în aplauze. Pentru că normalitatea a devenit fenomen paranormal.

Să-ți spun o poveste reală. Un bărbat în vârstă de 84 de ani mergea zilnic la același magazin. Își cumpăra o pâine, un iaurt și un ziar. Nimic altceva. Într-o zi, vânzătoarea l-a întrebat:

– De ce veniți în fiecare zi? Nu e mai simplu să luați pentru toată săptămâna?

Bătrânul a zâmbit și a spus:

– Pentru că vreau ca oamenii de aici să știe că încă sunt viu. Dar să nu-i deranjez prea mult.

Atât. Îți dai seama? Un om care își dozează prezența în lume ca pe un parfum scump, să nu dea pe dinafară. Asta e forma supremă a bunului simț:

să exiști fără să strivești.

Uneori, bunul simț se naște din rușine. Alteori, din suferință. De multe ori, din iubire. Un copil care primește respect va oferi respect. Un copil care crește într-o casă unde oamenii se ascultă va asculta.

Un copil care vede gesturi mici, tatăl care aprinde lumina încet ca mama să nu se trezească, mama care împarte ultima felie cu bunica, își formează organul ăsta tăcut, discret. 

Oamenii cu bun simț sunt oamenii care, chiar și atunci când îți spun „nu”, o fac frumos. Care îți respectă spațiul. Care te ascultă fără să te pregătească pentru răspuns. Care îți spun „îmi pare rău” chiar și când nu trebuie.

   Autor- Ramona-Sânziana Cârcotă