$$$

 Omul iubit de milioane, dar zdrobit de iubirea lor

La începutul anilor ’70, înainte ca lumea să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat cultura idolilor, David Cassidy a devenit, aproape fără voia lui, centrul celui mai mare fenomen de adorație în masă pe care divertismentul modern îl văzuse vreodată, un val numit Cassidymania, mai mare decât Beatlemania și mai intens decât febra Elvis, un val care avea să-l ridice până la culmi inimaginabile și, în același timp, să-l strivească lent.

David Cassidy nu plănuise să devină un mit, pentru că atunci când a dat audiție în 1970 pentru un nou serial ABC, era doar un tânăr actor care își dorea un rol stabil, o șansă corectă într-o industrie dură, chiar dacă tatăl său, Jack Cassidy, era un nume respectat pe scenele de teatru, iar mama sa vitregă, Shirley Jones, era o actriță premiată cu Oscar, conexiuni care puteau deschide uși, dar nu garantau succesul.

Serialul „The Partridge Family”, lansat în septembrie 1970, spunea povestea unei familii muzicale care străbătea America într-un autobuz colorat, iar David îl interpreta pe Keith, fiul cel mare, cu păr rebel și un zâmbet cald, iar ceea ce a urmat a depășit orice așteptare, pentru că el nu a devenit doar popular, ci a declanșat o isterie culturală fără precedent.

În doar câteva luni, fanele nu se mai mulțumeau să-l urmărească la televizor, ci își tapetau pereții cu afișele lui, cumpărau fiecare revistă în care apărea, fiecare obiect care îi purta chipul, iar înainte ca primul sezon să se încheie, piesa „I Think I Love You” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cel mai bine vândut single al anului 1970, depășind chiar și „Let It Be” al Beatles, o realizare care a transformat un actor de sitcom într-un star muzical legitim.

Dar muzica era doar suprafața, pentru că în spatele ei se forma ceva mult mai intens, iar până în 1972 fenomenul avea deja un nume, Cassidymania, iar clubul său de fani ajunsese, conform biografiilor și surselor din industrie, mai mare decât cele ale Beatles și Elvis Presley la un loc, probabil cel mai mare din istoria muzicii, format din milioane de adolescente care simțeau o legătură emoțională copleșitoare cu un om pe care nu-l cunoscuseră niciodată.

Fetele leșinau când îl vedeau, țipau atât de tare încât el nu se mai auzea cântând, se înghesuiau la concerte, rupeau bariere, alergau după el pe străzi, iar David Cassidy a devenit primul artist complet „merchandizat” la scară globală, cu postere, cutii de prânz, haine, reviste și obiecte care transformau imaginea lui într-un produs omniprezent.

Pentru o vreme, a fost cel mai bine plătit entertainer din lume, însă prețul acestei iubiri totale a fost pierderea oricărei normalități, iar în autobiografia sa din 1994, „C’mon Get Happy”, el descria cum nu mai putea merge pe stradă sau intra într-un magazin fără să fie asaltat, cum imaginea creată de reviste nu avea nicio legătură cu omul real și cum această ruptură l-a măcinat profund.

În 1973 a părăsit serialul, încercând să scape de imaginea de idol adolescentin și să fie luat în serios ca artist, dar Cassidymania nu putea fi oprită atât de ușor, iar momentul de ruptură definitiv a venit pe 26 mai 1974, la un concert din Londra, când o busculadă violentă a dus la rănirea gravă a mai multor fani, iar o fată de doar paisprezece ani, Bernadette Whelan, a murit câteva zile mai târziu.

David a fost devastat, simțindu-se vinovat pentru o tragedie care, de fapt, ținea de lipsa de siguranță și de controlul mulțimii, iar din acel moment adorația necondiționată nu i-a mai părut o binecuvântare, ci un pericol, ceva ce putea ucide.

Deși a continuat să lucreze în teatru, televiziune și muzică, intensitatea fenomenului s-a stins treptat, iar în anii următori el a vorbit deschis despre efectele psihologice ale faimei, despre sentimentul de a fi obiectificat și despre dependențele care au apărut ca mecanisme de supraviețuire.

David Cassidy a murit în noiembrie 2017, la 67 de ani, iar moștenirea lui rămâne mai mult decât o poveste despre succes, pentru că este o lecție dureroasă despre ce se întâmplă atunci când industria, publicul și lipsa de protecție emoțională transformă un om într-un simbol imposibil de dus.

Morală:

A fi iubit de milioane poate fi la fel de periculos ca a fi urât, atunci când iubirea devine posesivă, oarbă și lipsită de limite, iar faima, fără protecție și înțelegere, nu ridică oamenii, ci îi consumă.

#DavidCassidy #Cassidymania #IstorieMuzicala #Faimă #Idoli #CulturaPop #PretulCelebritatii #Memorie