$$$

 Tusk ii spune verde în față lui Trump că nu este de partea bună a istoriei.

Când Donald Tusk i-a vorbit lui Donald Trump, nu a vorbit doar în numele Poloniei, nici doar în numele unui lider european exasperat de derapajele izolaționiste ale Americii. A vorbit ca un om care cunoaște istoria la milimetru, care și-a văzut propria țară frântă între imperii, ștersă de pe hartă, refăcută, iar apoi din nou sfâșiată de totalitarisme. A vorbit ca cineva care știe, din sânge și memorie colectivă, ce se întâmplă atunci când Occidentul își uită prietenii, când alianțele se deteriorează, când lumea liberă devine somnambulă în fața autoritarismului.

De aceea, cuvintele lui Tusk tăie în carne vie:

„Europa este cel mai apropiat aliat al vostru, nu problema voastră. Avem dușmani comuni. Așa funcționează supraviețuirea lumii libere de 80 de ani încoace.”

În realitate, el spune ceva mult mai grav: am ajuns, pentru prima dată în ultimele decenii, să ne întrebăm dacă America își mai amintește cine este.

Tusk nu predică. Nu dramatizează. Nu flatează. Pur și simplu spune adevărul: că lumea democratică s-a ținut în picioare timp de opt decenii datorită unui pact între Europa și Statele Unite – un pact de sânge, de valori, de responsabilitate comună. A fost o înțelegere nescrisă, dar de neclintit: Europa stă cu America, America stă cu Europa. În fața fascismului, în fața comunismului, în fața terorismului, în fața agresiunilor rusești.

Dar acum, Tusk întreabă ceea ce, până mai ieri, ar fi părut de neconceput:

„Asta dacă nu cumva s-a schimbat ceva.”

E un final tăios ca o lamă. Un avertisment. O lumină rece aprinsă în încăpere. Tusk sugerează că nu pericolul este nou, ci ezitarea Americii. Europa a mai trăit epoci în care marile puteri priveau în altă direcție. Știe ce urmează când Occidentul doarme – iar autocrațiile se trezesc.

Polonia lui Tusk, țară aflată la câțiva zeci de kilometri de linia de foc a imperialismului rus, nu-și permite luxul iluziilor. Pentru el, pentru baltici, pentru est-europenii care încă simt respirația Kremlinului în ceafă, alianța transatlantică nu e o abstracție, nu e o dezbatere de talk-show, nu e o lamentație diplomatică. Este diferența dintre viață și moarte, dintre libertate și genocid, dintre modernitate și o nouă noapte totalitară.

Când Tusk spune „dacă s-a schimbat ceva”, de fapt întreabă:

– Mai suntem împreună?

– Mai suntem aceeași lume?

– Mai prețuim aceleași valori?

– Sau am intrat într-o eră în care alianțele istorice sunt aruncate la gunoi pentru un calcul mic, electoral?

Este o întrebare care apasă greu, pentru că nu e pusă doar Americii. Este pusă și Europei:

Ce facem dacă suntem singuri?

Avem curajul să ne apărăm?

Sau am uitat și noi de ce s-a clădit această uniune?

Cuvintele lui Tusk vin ca o palmă peste somnolența geopolitică a lumii occidentale. Ele nu condamnă America – ci încearcă s-o trezească. Îi reamintesc cine i-au fost și cine îi sunt prietenii. Cine a fost lângă ea în cele mai grele momente. Cine a trimis trupe în Afganistan. Cine a luptat cot la cot în Irak. Cine a ținut sancțiunile împotriva Rusiei. Cine a ținut piept valurilor de propagandă.

Și cine continuă, astăzi, să împiedice extinderea imperiului Putin în inima continentului.

Discursul lui Tusk este profund pentru că spune un lucru simplu, dar aproape uitat:

Lumea liberă există doar dacă rămâne liberă împreună.

Oriunde se rupe o verigă, lanțul întreg se prăbușește.

Iar dacă America își pierde memoria, Europa trebuie să și-o păstreze cu atât mai mult.

Pentru că, în spatele acestei întrebări tăcute a lui Tusk, stă un adevăr grav:

nu Rusia este cel mai mare pericol, ci dezbinarea dintre cei care ar trebui s-o oprească.

Și dacă într-adevăr „ceva s-a schimbat”, atunci da – vorba lui Tusk – e posibil să fim singuri.

Dar nu neapărat neajutorați.

Ci obligați, poate pentru prima dată după 1945, să decidem dacă Europa mai crede în propriul destin.

Dacă Donald Tusk vede pericolul, este pentru că Europa însăși se află într-un moment în care liniile de forță ale lumii se reașază violent, haotic, imprevizibil. Putin nu ascunde nimic. Xi Jinping nu ascunde nimic. Iranul nu ascunde nimic. Toate autocrațiile majore ale lumii știu exact ce vor: un Occident slab, dezbinat, șovăielnic. O Europă izolată de America. O Americă ruptă de Europa. Fiecare fisură, fiecare scandal politic intern, fiecare derapaj populist – toate sunt deja exploatate în timp real de propaganda regimurilor care visează la o ordine mondială fără democrație, fără libertate, fără drepturi fundamentale.

În fața acestei furtuni, Tusk a făcut ceva rar: a strigat alarma cu voce tare. Pentru că pericolul nu vine doar din Est, ci și din interiorul lumii occidentale. Populismul izolaționist, fie că vine de la Trump, de la Musk, de la unele partide extremiste europene sau de la rețele de influență rusească, are aceeași agendă: să rupă punțile care au ținut lumea liberă unită timp de opt decenii.

Și, într-un mod aproape tragic, aceste mișcări nu fac altceva decât să repete greșelile anilor ’30, când lideri ai democrațiilor occidentale credeau că pot negocia cu tiranii, că pot întoarce spatele aliaților, că se pot refugia în propria lor „fortăreață națională”. Acea iluzie a costat zeci de milioane de vieți. Acea iluzie a dus la lagăre de exterminare. Acea iluzie a făcut ca tăcerea să devină complice cu răul absolut.

Tusk, polonezul crescut într-o țară sfâșiată de nazism și apoi înrobită de comunism, nu are voie să uite. Și nici nu uită.

„Dacă nu cumva s-a schimbat ceva” – această propoziție e încărcată de o gravitate colosală. Ea este un test. Un barometru moral. O provocare adresată Americii:

Ești încă liderul lumii libere?

Mai crezi în alianțe, în democrație, în valorile pentru care au murit atâția?

Sau ești gata să te retragi într-o cochilie în care Rusia și China vor dicta ordinea globală?

Dar această întrebare nu este doar pentru Washington. Este și pentru Paris, și pentru Berlin, și pentru Roma, și pentru București, și pentru Varșovia, și pentru toată Europa. Pentru că – și aici este tragedia – dacă America ezită, Europa nu mai are luxul să ezite. Fie învață să se apere singură, fie devine vulnerabilă în fața unei lumi în care democrația nu mai este regula, ci excepția.

Alianțele nu sunt veșnice. Prieteniile geopolitice nu sunt garantate. Ele trebuie reînnoite, reconfirmate, apărate – exact acum, când sunt cele mai fragile. De aceea avertismentul lui Tusk doare: nu pentru că ar fi nedrept, ci pentru că este adevărat.

Europa simte că echilibrul strategic se clatină. Simte că Rusia nu a renunțat la ambițiile imperiale. Simte că Ucraina, sub bombardamente continue, este ultimul bastion al libertății pe frontul de Est. Simte că, fără sprijinul american, tot ce a construit timp de 80 de ani s-ar putea prăbuși în câteva luni. Iar Tusk, prin mesajul lui, spune ceea ce mulți lideri europeni nu îndrăznesc să admită public: că viitorul lumii libere depinde nu doar de arme, ci și de memorie. De capacitatea noastră colectivă de a nu repeta greșelile trecutului.

Pentru că istoria are un fel al ei de a se întoarce, cu aceeași violență, atunci când este ignorată.

Și dacă America a uitat, atunci Europa trebuie să-și amintească pentru amândouă. Nu pentru orgoliu. Nu pentru mândrie continentală. Ci pentru că, într-un fel crud, responsabilitatea de a ține frontiera lumii libere a căzut – din nou – pe umerii ei.

Tusk ne amintește că prietenia nu este o slăbiciune, iar solidaritatea nu este o povară, ci singura formă de supraviețuire a civilizației democratice.

Dacă acești doi piloni cad, nu va mai conta nici economia, nici tehnologia, nici cultura, nici prestigiul Occidentului.

Va conta doar cine rămâne în picioare când autocrațiile vor bate la ușă.

Și întrebarea lui Tusk, amară și rece, rămâne suspendată în aer:

S-a schimbat ceva?

Nu pentru că el nu ar ști răspunsul.

Ci pentru că așteaptă, ca noi toți, să vadă dacă America își mai amintește ce înseamnă să fii liderul lumii libere.

Și dacă Europa mai are forța să rămână liberă, chiar și atunci când se simte singură.

✍️Minika Poiandrianos