£££

 Omul cu brațul de aur

În 1951, la doar paisprezece ani, James Harrison s-a trezit într-un pat de spital din Australia lipsit de o parte dintr-un plămân, după o operație toracică majoră care, în acei ani, echivala adesea cu o sentință la moarte, o intervenție lungă și riscantă în care pierduse cantități periculoase de sânge și fusese salvat doar prin transfuzia a aproximativ treisprezece unități de sânge donate de oameni necunoscuți, oameni care nu aveau să știe niciodată că viața unui adolescent depindea de gestul lor.

A petrecut trei luni în spital, timp în care corpul i s-a refăcut încet, iar când a fost în sfârșit suficient de puternic pentru a merge acasă, tatăl său i-a spus un lucru care i s-a întipărit pentru totdeauna în minte, și anume că trăiește doar pentru că niște străini și-au oferit sângele pentru el și că o asemenea viață vine cu o datorie morală.

În acea zi, James și-a făcut o promisiune simplă și fermă, aceea că imediat ce va împlini optsprezece ani, vârsta legală pentru a dona sânge în Australia, va începe să-și plătească datoria, iar în 1954, chiar a doua zi după aniversarea majoratului, a intrat într-un centru de donare și a oferit sânge pentru prima dată, convins că va fi un gest obișnuit, un act mic de recunoștință care se va încheia acolo.

Doar că nu a fost deloc obișnuit, pentru că la câteva zile după donare medicii l-au chemat de urgență și i-au explicat că sângele lui conține un anticorp extrem de rar, Anti-D, de care Australia avea disperată nevoie, într-o perioadă în care mii de nou-născuți mureau din cauza bolii Rh, o afecțiune în care sistemul imunitar al mamelor cu Rh negativ distrugea globulele roșii ale copiilor cu Rh pozitiv, provocând avorturi spontane, nașteri de copii morți sau leziuni grave ireversibile, fără să existe atunci vreo soluție.

Plasma lui James putea fi folosită pentru a produce un tratament care să prevină această tragedie, iar medicii l-au întrebat dacă ar fi dispus să doneze regulat, iar deși James fusese toată viața îngrozit de ace, deși nu suporta să vadă seringa apropiindu-se de brațul lui, a spus da, fără ezitare.

Și din acel moment, timp de șaizeci și patru de ani, din 1954 până în 2018, James Harrison a donat sânge sau plasmă aproape la fiecare două săptămâni, adunând un total incredibil de 1.173 de donații, revenind iar și iar, în fiecare an, de peste optsprezece ori, deși frica nu a dispărut niciodată, pentru că de fiecare dată își întorcea privirea, vorbea cu asistentele și aștepta să se termine, știind că ceea ce curge din brațul lui înseamnă viață pentru alții.

Din plasma lui a fost produs tratamentul Anti-D care a devenit standard medical și care a salvat peste 2,4 milioane de copii doar în Australia, iar la nivel mondial milioane de alte vieți, printre acești copii aflându-se chiar fiica lui James, care, la rândul ei, a primit acest tratament în timpul sarcinii, aducând pe lume copii sănătoși datorită sângelui tatălui ei.

James nu a cerut niciodată recunoaștere, dar aceasta a venit oricum, prin decorații, prin titlul de „Omul cu brațul de aur”, prin respectul unei țări întregi, iar în 2018, la optzeci și unu de ani, a fost nevoit să facă ultima donație din cauza limitelor de vârstă, părăsind centrul de donare în aplauze și lacrimi, spunând simplu că a fost un drum lung și că speră doar ca munca lui să continue.

Astăzi, moștenirea lui trăiește în fiecare copil născut sănătos datorită unui gest repetat cu încăpățânare, în fiecare mamă care nu mai trebuie să-și îngroape copilul, demonstrând că nu trebuie să fii lipsit de frică pentru a face bine, ci doar suficient de hotărât încât să nu lași frica să decidă în locul tău.

Morală:

Un singur om, care alege să facă un gest mic în mod constant, poate schimba destinul a milioane de vieți, pentru că adevărata măreție nu stă în acte spectaculoase, ci în fidelitatea față de o promisiune făcută din recunoștință.

#JamesHarrison #OmulCuBratulDeAur #DonareDeSange #ViataDaruita #EroiTacuti #Umanitate #PutereaGesturilorMici