£££

 Mamele veverițe sunt eroine altruiste: adoptă puii orfani ai altor veverițe❤️. 

În lumea animală, adopția este rară (animalele preferă să își consume energia doar pentru genele lor). Totuși, studiile de la Universitatea din Guelph au arătat că, dacă o veveriță își găsește o „nepoată” sau o „soră” moartă, ea va căuta puii rămași orfani și îi va lua în cuibul ei, crescându-i alături de puii proprii ca și cum ar fi ai ei.

Acest comportament fascinant a fost observat în special la veverițele roșii din America de Nord, în cadrul unui studiu care s-a întins pe parcursul a două decenii. Cercetătorii au monitorizat mii de interacțiuni și au descoperit că femelele nu adoptă orice pui, ci doar pe aceia cu care împărtășesc o legătură de sânge. Acest fenomen este explicat prin teoria „selecției de rudenie”, unde un individ ajută la supraviețuirea genelor comune, chiar dacă puiul nu este descendentul său direct.

Pentru o mamă veveriță, decizia de a primi un nou membru în cuib implică un risc biologic semnificativ. Resursele de hrană sunt limitate, iar efortul de a alăpta și de a proteja un pui suplimentar poate reduce șansele de supraviețuire ale propriilor pui. Cu toate acestea, instinctul de conservare a familiei extinse prevalează, demonstrând o structură socială mult mai complexă decât s-a crezut anterior în cazul acestor animale considerate solitare.

Un aspect uluitor este modul în care veverițele află că puii rudelor au rămas singuri. Aceste animale sunt extrem de teritoriale și își marchează zona prin sunete specifice numite „zdrăngănituri”. Atunci când o femelă nu mai este auzită în teritoriul său pentru o perioadă de timp, vecinele sale (care sunt adesea rude) merg să investigheze cuibul tăcut. Dacă găsesc pui orfani, aceștia sunt transportați rapid în noul lor adăpost.

Veverițele au capacitatea de a recunoaște gradul de rudenie prin miros și prin sunetele scoase de pui. Studiile au arătat că o femelă va adopta un pui doar dacă beneficiul genetic depășește costul creșterii acestuia. De exemplu, o bunică este mai predispusă să adopte nepotul orfan decât o verișoară îndepărtată, deoarece procentul de gene comune este mai mare, asigurând astfel continuitatea liniei de sânge în fața pericolelor din mediul sălbatic.

Procesul de mutare a puilor este unul delicat. Mama adoptivă îi prinde cu grijă de ceafă sau de abdomen și îi transportă prin copaci, sărind de pe o creangă pe alta până la propriul cuib. Odată ajunși acolo, puii adoptați sunt hrăniți identic cu cei naturali. Această integrare este atât de reușită încât, fără marcajele cercetătorilor, ar fi imposibil de distins cine este puiul biologic și cine este cel adoptat în cadrul aceleiași generații.

Deși sunt animale care trăiesc separat în restul anului, femelele veverițe păstrează o „hartă mentală” a rudelor din vecinătate. Această memorie socială este vitală pentru funcționarea sistemului de adopție. Ele știu exact cine locuiește în teritoriile adiacente și sunt capabile să identifice sunetele specifice ale membrilor familiei lor, ceea ce le permite să intervină rapid în caz de necesitate, fără a risca să ajute un pui străin, fără legătură genetică.

Din punct de vedere energetic, producția de lapte este cea mai costisitoare activitate pentru o femelă. Adăugarea unui singur pui în plus înseamnă că mama trebuie să consume mult mai multe calorii din semințe și conuri de brad pentru a-și menține greutatea și sănătatea. Este o dovadă de rezistență fizică și devotament, sugerând că veverițele posedă mecanisme de reglare metabolică ce le permit să facă față acestui stres suplimentar pe termen scurt.

Comportamentul de adopție este un contraargument puternic în fața ideii că animalele sunt pur egoiste. Deși baza este una genetică, manifestarea acestui „altruism de rudenie” creează o plasă de siguranță în cadrul populațiilor de veverițe. Această cooperare tacită asigură stabilitatea coloniei în fața prădătorilor sau a bolilor, făcând ca specia să fie mult mai rezilientă în habitatele sale naturale din pădurile boreale.

În concluzie, mamele veverițe redefinesc conceptul de familie în regnul animal. Ele nu sunt doar adunătoare de provizii, ci și protectoare inteligente ale moștenirii lor genetice. Acest act de sacrificiu tăcut, desfășurat sus în coroanele copacilor, ne arată că natura a găsit modalități ingenioase de a proteja viața, transformând rivalitatea teritorială în compasiune biologică atunci când supraviețuirea celor mici este în joc.