£££

 Azi mă sună un coleg englez.

Voce serioasă, politicoasă, de parcă urma să-mi ceară un credit, nu rețete.

El:

— Hey mate, quick question…

(Hei, prietene, o întrebare rapidă…)

Eu:

— Spune.

(În capul meu deja știam că nu va fi rapid.)

El:

— You know Romanian food… it’s really good.

(Știi mâncarea românească… e foarte bună.)

Eu (modest, evident):

— Știu.

El:

— Me and the family were thinking… maybe we cook something Romanian this weekend.

(Eu și familia ne gândeam… poate gătim ceva românesc weekendul ăsta.)

Eu tac o secundă.

A doua secundă deja decid: azi se face educație culturală.

Eu:

— Sigur. Ia și scrie. Îți dau trei feluri, ca la noi.

— Tradițional. Autentic. De suflet.

Îl aud cum caută un pix. Se aude foșnet de hârtie.

El:

— Ready.

(Gata.)

Eu (foarte serios):

— Felul unu: ciorbă de urechi de broască.

Pauză.

El:

— …Frog… ears?

(…Urechi… de broască?)

Eu:

— Da. Doar urechile. Restul se folosește la altceva.

(Spun asta cu ton de om care a gătit așa toată viața.)

El:

— Right… okay…

(Bine… în regulă…)

Scrie. Jur că îl aud cum scrie.

Eu:

— Felul doi: salată de pumni dezosați.

Tăcere totală.

El:

— Sorry… fists?

(Scuze… pumni?)

Eu:

— Da, dar fără os. Să fie fraged.

— Se lasă puțin la marinat.

El:

— Interesting…

(Interesant…)

Nu râde. Ăsta e periculos de naiv.

Eu:

— Și felul trei, principalul: pulpe de pește.

El:

— Fish… legs?

(Pulpe… de pește?)

Eu:

— Exact. Alea din spate sunt mai gustoase.

— Dar dacă găsești doar din față, merg și alea.

El:

— Okay… I’ll try.

(Bine… o să încerc.)

Închide.

Eu râd singur ca un copil care a pus mâna pe sonerie și a fugit.

Seara. Telefonul sună.

Aceeași voce. Dar… schimbată.

El:

— Mate…

(Prietene…)

Eu:

— Da?

El:

— I went to three shops.

(Am fost la trei magazine.)

Eu:

— Aha.

El:

— I asked the butcher about boneless fists.

(Am întrebat măcelarul de pumni dezosați.)

Eu mușc din limbă. Respirație controlată.

El:

— He looked at me like I needed help.

(M-a privit de parcă aveam nevoie de ajutor.)

Eu:

— Normal. Sunt greu de găsit proaspeți.

El:

— Then… the fishmonger…

(Apoi… vânzătorul de pește…)

Eu:

— Da?

El:

— I asked about fish legs.

(Am întrebat de pulpe de pește.)

Pauză.

Respiră greu.

El:

— He laughed.

— The lady behind me laughed.

— I think even the fish was judging me.

(A râs.

A râs și doamna din spate.

Cred că și peștele mă judeca.)

Eu nu mai rezist.

Eu:

— Băi… oprește-te.

— Tu chiar ai crezut că peștele are pulpe?

El:

— …They have tails.

(…Au coadă.)

Eu:

— Exact.

— Și pumnii… de unde îi luai? De la boxeri?

Liniște.

El:

— So… this isn’t Romanian food?

(Deci… asta nu e mâncare românească?)

Eu:

— Ba da.

— Dar numai dacă bei țuică înainte.

O secundă.

Apoi izbucnește în râs. Din ăla sincer, cu aer.

El:

— You’re dangerous.

(Ești periculos.)

Eu:

— Știu. De-aia mâncăm bine.

Închide râzând.

Eu rămân cu telefonul în mână și zic pentru mine:

— Data viitoare îi dau rețetă de sarmale.

— Să se liniștească omul.

#romanianhumor

#britishvsromanian

#cultureshock

#romanianfood

#funnydialogue

#standupstory

#dailylife

#expatlife

#romaniinuk

#britishhumour

#romaniandishes

#foodstories

#comedyreels

#fyp

#forfun

#storytime