$$$

 Crezul din întuneric – mărturia lui Dumitru Bordeianu și sfințenia care a supraviețuit iadului

În adâncul temnițelor comuniste, acolo unde omul era redus la carne lovită și la tăcere forțată, unde minciuna era metodă de stat și lepădarea de Dumnezeu devenise obiectiv de anchetă, s-a ridicat o mărturie care nu a putut fi zdrobită, o credință care nu a putut fi smulsă nici prin foame, nici prin bătăi, nici prin umilință, iar această mărturie poartă numele Dumitru Bordeianu, unul dintre cei care au văzut iadul de la Pitești și Gherla și au supraviețuit nu prin compromis, ci prin Adevăr.

Pentru el, credința nu era un discurs, ci respirația însăși a ființei, pentru că orice gând, orice faptă și orice cuvânt erau raportate la Dumnezeu, Adevărul absolut, iar comunismul nu era doar un sistem politic, ci o forță demonică, o presiune nevăzută care strivea sufletul și încerca, cu o perseverență bolnavă, să rupă omul de Creatorul său, să-l facă să se lepede nu doar de principii, ci de propria conștiință. Tortura nu urmărea doar durerea fizică, ci zdrobirea lăuntrică, anularea demnității, transformarea omului în unealtă împotriva semenului său.

Și totuși, în mijlocul acestei prăbușiri organizate, Dumitru Bordeianu a descoperit ceva ce regimurile nu pot ucide: sfințenia care se naște din suferință asumată. El vorbește despre o coeziune a celor închiși care depășea orice fraternitate omenească, despre oameni care, deși flămânzi, zdrobiți și umiliți, păreau luminoși, ca niște îngeri coborâți în beznă, oameni care nu răspundeau urii cu ură, ci cu o dragoste care dezarma.

Cel care l-a marcat profund a fost Costache Oprișan, un spirit de o complexitate rară, un intelectual rafinat și un suflet arzător, care a primit lovitură după lovitură în locul altora, asumând suferința ca pe o jertfă, cu un eroism tăcut, aproape supraomenesc, iar prin exemplul lui a arătat că adevărata forță nu stă în violență, ci în capacitatea de a iubi până la capăt.

La fel de cutremurătoare este amintirea lui Valeriu Gafencu, supranumit pe drept „Sfântul închisorilor”, un om a cărui privire era suficientă pentru a topi cruzimea torționarilor, un suflet care transforma criminalii în oameni și ura în rușine, un reper de iubire, rugăciune și dăruire totală, a cărui influență a continuat prin cei formați de el, precum Jimboiu, un tânăr care trăia neîncetat rugăciunea inimii și care îndura durerea fără un murmur, ca pe o taină.

În această galerie a sfințeniei martirice se înscriu și alte chipuri luminoase, precum Badea Trifan, care plângea Săptămâna Patimilor ca și cum Hristos ar fi fost răstignit din nou sub ochii lui, sau prințul Alexandru Ghica, trăitor al credinței cu o intensitate rară, alături de mulți alții care, ieșiți din închisori sau trecuți la Domnul, au intrat definitiv în patrimoniul moral al suferinței neamului românesc.

Dumitru Bordeianu, născut la 28 august 1921 și trecut la Domnul la 16 august 2002, autor al cărții „Mărturisiri din mlaștina disperării”, rămâne o voce limpede care ne spune că adevărata față a comunismului nu se găsește în manuale, ci în sângele, lacrimile și credința celor care au refuzat să se lepede de Dumnezeu, chiar și atunci când prețul a fost iadul pe pământ.

Morală:

Istoria nu este scrisă doar de învingători, ci și de cei care au suferit fără să-și piardă sufletul, iar credința trăită până la capăt, chiar în condiții de iad, devine o lumină care judecă orice sistem construit pe minciună și frică.

#DumitruBordeianu

#SfințiiÎnchisorilor

#MemoriaSuferinței

#CredințăNeclintită

#Pitești

#Gherla

#MartiriulRomânesc

#AdevărȘiDemnitate

#IstorieVie