£££

 

🌍 2,5 milioane de voluntari uitați: cum a intrat India într-un război care nu era al ei – și a plătit prețul până la capăt 

Septembrie 1939. Marea Britanie tocmai declarase război Germaniei.

Pentru India, asta a însemnat automat intrarea în conflict. Nu a existat vot. Nu a existat consultare. India era colonie britanică, iar decizia a fost luată în numele ei.

Guvernul colonial din Delhi a început imediat să strângă soldați. Avea nevoie de oameni. De foarte mulți oameni. Milioane. Pentru un război îndepărtat, purtat pentru un imperiu care conducea India fără consimțământul populației.

Și totuși, ceva greu de explicat s-a întâmplat.

Au venit.

Peste 2,5 milioane de bărbați indieni s-au oferit voluntari să lupte în cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu au fost recrutați. Nu au fost forțați. S-au prezentat singuri.

A fost și a rămas cea mai mare armată de voluntari din istoria omenirii.

2,5 milioane nu a fost doar un număr. Era mai mult decât populația multor țări. A fost o forță militară mai mare decât armatele pe care majoritatea statelor le-ar fi putut mobiliza chiar și cu recrutare obligatorie.

Și fiecare dintre acești oameni a ales să se înroleze.

❓ De ce au făcut asta?

Răspunsurile au fost complicate.

Pentru unii, a fost o decizie economică. Armata oferea salariu, hrană și o formă de stabilitate într-o țară marcată de sărăcie.

Pentru alții, a fost tradiția. Comunități întregi din Punjab, din provincia de frontieră nord-vestică și din alte regiuni aveau o istorie militară veche.

Unii au crezut că loialitatea față de britanici putea întări cauza independenței după război.

Iar alții au crezut, sincer, că fascismul reprezenta un pericol mai mare decât colonialismul. Au considerat că Hitler și Imperiul Japonez amenințau însăși ideea de lume liberă.

Indiferent de motive, 2,5 milioane de indieni au îmbrăcat uniforma britanică și au plecat la război.

🌍 Au luptat peste tot

Au luptat pe toate fronturile unde a luptat Imperiul Britanic.

În Africa de Nord, diviziile indiene s-au confruntat cu trupele lui Rommel. Au luptat la El Alamein, Tobruk și în Tunisia, în deșerturi unde căldura, lipsa apei și furtunile de nisip omorau la fel de sigur ca gloanțele.

În Italia, au intrat în unele dintre cele mai sângeroase bătălii montane ale războiului. La Monte Cassino, trupele indiene au atacat luni întregi poziții germane fortificate. Dealuri cucerite cu mii de morți au fost pierdute și recucerite de mai multe ori.

Diviziile a 4-a și a 8-a indiană au devenit cunoscute pentru lupta în munți și au fost trimise constant în cele mai periculoase misiuni.

În Orientul Mijlociu, trupele indiene au securizat Irakul și Iranul, blocând accesul Axei la câmpurile petroliere care puteau schimba cursul războiului.

În Africa de Est, au luptat în Etiopia și Somalia împotriva forțelor italiene, contribuind la eliberarea acelor teritorii.

🌧️ Birmania: frontul unde s-a decis totul

Cel mai important și cel mai uitat front a fost Birmania.

În anul 1942, invazia japoneză a prăbușit pozițiile britanice. Forțele aliate s-au retras sute de kilometri prin junglă și munți. Soldații indieni au format ariergarda, luptând pentru a încetini înaintarea japoneză și pentru a acoperi evacuarea civililor.

Când retragerea s-a oprit și contraofensiva a început, diviziile indiene au devenit nucleul armatei care a împins Japonia înapoi.

Birmania era un coșmar: junglă deasă, ploi musonice, noroi permanent, boli tropicale care ucideau zilnic. Inginerii indieni au construit drumuri și poduri în condiții care făceau orice greșeală fatală.

La Imphal și Kohima, în anul 1944, soldații indieni au oprit invazia japoneză a Indiei.

La Kohima, luptele s-au dus în jurul unui teren de tenis. Metru cu metru. Săptămâni întregi sub bombardament.

Când ajutorul a ajuns, orașul era distrus. Dar invazia eșuase.

🏅 Curaj recunoscut. Libertate refuzată.

Zeci de mii de indieni au murit în Birmania. Mii au primit decorații pentru curaj. 18 dintre ei au primit Crucea Victoria (aceasta era cea mai înaltă decorație militară britanică pentru curaj „în fața inamicului”. Se acorda extrem de rar, indiferent de grad, pentru fapte de bravură ieșite din comun în luptă).

Și totuși, ei luptau pentru un imperiu care le refuza drepturile.

În timp ce mureau în Africa și Asia, India rămânea colonie. Nu exista drept de vot. Nu exista control asupra propriului viitor. Liderii independenței erau în închisoare.

Contradicția era evidentă. Toată lumea o vedea.

Dar soldații au continuat să lupte.

🔄 Întoarcerea care a schimbat istoria

În anul 1945, cei care au rămas în viață din armata de 2,5 milioane s-au întors acasă. Cu experiență, cu încredere, cu o viziune diferită asupra lumii.

India nu mai era aceeași.

Sacrificiile din război au făcut imposibilă menținerea dominației coloniale. Mișcarea de independență a accelerat. Veteranii au devenit organizatori, lideri, activiști.

În anul 1947, India și-a câștigat independența.

Și totuși, după toate astea, când deschizi cele mai populare istorii ale războiului, numele lor aproape că nu apar. Se vorbește despre Ziua Z, despre Stalingrad, despre Pearl Harbor. Peste Birmania, Imphal sau Kohima se trece rapid — iar despre faptul că acolo au ținut linia milioane de indieni, de multe ori nu se spune nimic.

2,5 milioane de voluntari. O armată uriașă, împrăștiată din deșertul Africii până în munții Italiei și prin jungla Birmaniei. Oameni care au plecat să lupte sub steagul unui imperiu care nu le dădea drepturi acasă — și au făcut-o, fiecare, din motivele lui: foame, tradiție, speranță, convingere, datorie față de camarazi.

Dacă te gândești un pic, e greu să nu te întrebi câte astfel de capitole dispar, pur și simplu, pentru că nu au încăput în filmul „corect”.

Data viitoare când vezi un rezumat al celui de-Al Doilea Război Mondial, fă un mic test: caută India. Caută Birmania. Caută Imphal și Kohima. Dacă nu le găsești, nu e pentru că nu au contat. Ci pentru că cineva a decis că...pot fi sărite.