$$$

 Copilul care a mers la război înainte să știe ce este copilăria

În primăvara anului 1906, în satul sârbesc Trbušnica, pe pantele muntelui Gučevo, Alimpije și Jelena Gavrić își primeau pe lume cel de-al optulea copil, pe care l-au numit Momčilo, un băiat care avea să crească într-o casă plină de viață, muncă și afecțiune, alături de alți zece frați, într-o familie numeroasă care trăia din pământ, sub ritmul anotimpurilor, unde copiii munceau, alergau pe dealuri și priveau Drina curgând liniștită, fără să bănuiască vreodată că această ordine simplă a lumii se poate prăbuși peste noapte.

Momčilo avea doar opt ani în august 1914, când lumea a luat foc, iar Austro-Ungaria a declarat război Serbiei după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, iar trupele Diviziei 42 Infanterie Croată, cunoscută sub numele sinistru de „Divizia Diavolului”, au început să măture satele de la graniță cu o cruzime mecanică.

Într-o dimineață aparent obișnuită, tatăl l-a trimis pe Momčilo la casa unui unchi aflat la câțiva kilometri distanță, o sarcină banală, repetată de zeci de ori, iar copilul a plecat gândindu-se doar la drumul de întoarcere și la cină, fără să știe că acela era ultimul moment din viața lui în care mai aparținea unei familii întregi.

Când soldații austro-ungari au ajuns la casa Gavrić, nu au arătat nicio urmă de milă: l-au schingiuit și spânzurat pe tatăl său, i-au ucis mama, bunica, trei surori și patru frați, opt membri ai familiei dispărând într-o singură zi, după care au incendiat casa, transformând tot ce fusese cândva viață, siguranță și copilărie în cenușă și ruine fumegânde.

Când Momčilo s-a întors și a văzut ceea ce mai rămăsese din locul pe care îl numea „acasă”, a înțeles imediat ce se întâmplase, iar la opt ani s-a trezit singur pe lume, fără părinți, fără frați, fără adăpost, desculț și îngrozit, înconjurat de dovezile unei violențe imposibil de cuprins de o minte de copil.

În timp ce alți copii ar fi fost paralizați de traumă, ceva din Momčilo — un amestec de furie, instinct de supraviețuire și o nevoie disperată de dreptate — l-a împins înainte, nu l-a zdrobit, iar știind că armata sârbă se afla pe muntele Gučevo, a pornit singur la drum, urcând muntele pentru a găsi oameni care să-l ajute să facă ceea ce nu putea face singur.

Când a ajuns în tabăra Diviziei a 6-a de Artilerie a Armatei Regale Sârbe, soldații nu au știut ce să creadă despre copilul mic și traumatizat, dar maiorul Stevan Tucović, fratele celebrului lider socialist Dimitrije Tucović, s-a așezat lângă el și i-a ascultat povestea, iar ceea ce a auzit i-a frânt inima și i-a întărit hotărârea.

Maio­rul Tucović a luat o decizie care avea să-i schimbe viața: l-a primit oficial în unitate și l-a desemnat pe soldatul Miloš Mišović drept ocrotitorul său, iar în acea noapte, Momčilo a făcut ceva uluitor, conducând soldații exact la poziția unității austro-ungare care îi ucisese familia, iar artileria sârbă a deschis focul, maiorul permițându-i copilului să tragă el însuși de șnurul tunului de trei ori, ca un gest simbolic menit să-i ofere o urmă de liniște.

Din acel moment, Momčilo Gavrić a devenit soldat, primind o uniformă croită special pentru trupul său de copil, cu nasturi mici, bocanci pe măsură și șapcă, iar după Bătălia de la Cer, în august 1914, a fost avansat la gradul de caporal, devenind la opt ani cel mai tânăr caporal din istoria militară, urmând să ajungă ulterior sergent.

Nu a fost tratat ca mascotă sau simbol, ci a trăit viața reală a unui soldat, mărșăluind, îndurând lipsuri și pericole, iar în 1915, când Serbia a fost zdrobită de forțele combinate ale Austro-Ungariei, Germaniei și Bulgariei, Momčilo a fost parte din ceea ce istoria avea să numească „Golgota albaneză”, retragerea disperată prin munții Albaniei, pe ger, foame și moarte, unde mii de oameni au pierit zilnic.

La doar nouă ani, l-a refuzat pe Miloš atunci când acesta, epuizat, i-a cerut să-l lase în zăpadă, spunând că dacă el moare, vor muri împreună, iar acest gest i-a dat soldatului puterea să se ridice și să meargă mai departe, amândoi supraviețuind.

Ajunși pe coasta Adriaticii, au fost evacuați la Corfu și apoi la Salonic, unde Momčilo a primit și educație, reușind să parcurgă echivalentul a patru clase primare într-un timp extrem de scurt, iar în 1916, la zece ani, s-a întors pe front, luptând la Kajmakčalan, unde comandantul suprem Živojin Mišić l-a întâlnit personal și l-a avansat în fața întregii divizii, impresionat de curajul copilului.

Când războiul s-a încheiat, Momčilo avea doisprezece ani, patru ani de serviciu militar, mai multe răni și medalii, fiind cel mai tânăr soldat din Primul Război Mondial, iar ulterior a studiat în Anglia, s-a întors în Serbia, și-a regăsit trei frați supraviețuitori și a construit o viață civilă ca tipograf, soț și tată.

A fost arestat, necrezut, rechemat sub arme, persecutat politic, dar a continuat să trăiască discret, purtându-și trecutul în tăcere, până la moartea sa, în 1993, cu o zi înainte de a împlini 87 de ani.

Astăzi, numele lui Momčilo Gavrić rămâne ca o rană deschisă și ca o dovadă tulburătoare a rezistenței umane, a unui copil care a devenit soldat nu din dorință de glorie, ci din nevoia de familie, siguranță și dreptate, și care a ales, în ciuda tuturor pierderilor, să trăiască.

Morală:

Uneori, singura formă de omagiu pe care o poți aduce celor pierduți este să continui să trăiești, chiar și atunci când totul pare pierdut.

#MomčiloGavrić #PrimulRăzboiMondial #CopilSoldat #Istorie #RezistențăUmană #Memorie #Curaj