£££

 În subsolul stației de metrou Piața Unirii din București există o cabină telefonică pe care o vezi în fiecare zi dacă faci naveta, dar pe care nimeni nu o folosește. Nu pentru că ar fi stricată sau murdară - ci pentru că toți care lucrează acolo știu ce se întâmplă când cineva ridică receptorul după ora 23:00.

Cabina este una dintre ultimele rămase în sistem, o relicvă din anii '90, cu placă metalică portocalie decolorată, cu ușa de sticlă zgâriată și cu un telefon greu, vechi, din plastic negru. Pe partea exterioară, cineva a lipit un autocolant decolorat cu numărul: 021-318-0000. Un număr ciudat, prea simplu, prea rotund pentru a fi real.

Prima dată când cineva a raportat ceva neobișnuit a fost în 2001. Un paznic de noapte pe nume Victor Stanciu făcea ronda obișnuită prin stație la ora 23:40 când a auzit un telefon sunând. Ciudat, pentru că la ora aceea stația era aproape goală - ultimul metrou plecase, curățenia încă nu începuse.

Sunetul venea din cabina telefonică. Victor s-a apropiat și a privit prin geamul zgâriat. Receptorul era în furcă, dar telefonul suna continuu, persistent. Din curiozitate, a deschis ușa și a ridicat receptorul.

Linie moartă. Nimic. Niciun zgomot, niciun statizat, doar tăcere completă. A închis. La treizeci de secunde după, telefonul a sunat din nou. De data aceasta, când a ridicat, a auzit ceva. O voce de femeie, foarte slabă, ca și cum ar vorbi de foarte departe: "Victor? Victor Stanciu?"

Și-a simțit sângele înghețindu-se. Cum știa vocea aceea numele lui? A întrebat: "Cine este?"

Răspuns a venit după o pauză lungă: "Tu nu mă recunoști? Sunt mama. Victor, de ce nu ai venit la înmormântare?"

Mama lui Victor murise în 1987. Cu paisprezece ani înainte. El fusese la înmormântare - chiar fusese cel care ținuse slujba. Vocea din telefon continua: "Te aștept aici. Toți te așteptăm. De ce întârzii atât?"

A trântit receptorul în furcă, inima bătându-i atât de tare încât îl durea pieptul. A ieșit din cabină transpirând și tremurând. Nu a mai făcut rondă în noaptea aceea. A stat în biroul de pază până dimineață, fumând pachet după pachet.

A doua zi a raportat incidentul superiorilor. A fost trimis la evaluare psihologică, diagnosticat cu stres post-traumatic și pensionat medical în aceeași lună. Dar înainte de a pleca, le-a spus colegilor: "Nu ridicați niciodată acel telefon noaptea. Niciodată."

Problema era că incidentul nu a fost izolat. În anii care au urmat, alți paznici, angajați de curățenie, chiar și câțiva călători întârziați au raportat același lucru: telefonul care sună târziu noaptea, vocea care te cunoaște pe nume, vocea care aparține cuiva care a murit.

În 2008, o femeie pe nume Elena Popescu, care pierduse ultimul metrou și aștepta un taxi, a auzit telefonul sunând. Fără să se gândească, obișnuită cu telefoanele publice din tinerețe, a ridicat. Vocea de bărbat din telefon a spus simplu: "Elena, este tata. Îmi pare rău pentru ce am făcut. Te rog să mă ierți."

Tatăl Elenei o abuzase în copilărie. Murise în închisoare în 2003, înainte de a-și cere vreodată scuze. Ea nu vorbise niciodată public despre asta, nu exista niciun mod ca un străin să știe. A lăsat receptorul să cadă și a fugit din stație, urcând scările în loc să aștepte liftul.

A raportat incidentul poliției. Au verificat cabina - linie funcțională, aparent nimic neobișnuit. Au verificat înregistrările - nicio anomalie. Dar când au cerut să vadă lista de apeluri pentru acel număr, compania de telecomunicații a răspuns că numărul 021-318-0000 nu există în sistem. Nu fusese niciodată alocat. Oficial, acel telefon nu putea primi sau efectua apeluri.

Și totuși, suna. În fiecare noapte, între orele 23:00 și 02:00, cineva sau ceva apela acel număr imposibil.

În 2012, Metrorex a decis să rezolve problema definitiv. Au trimis tehnicieni să deconecteze fizic cabina de la rețeaua telefonică. Au tăiat cablurile, au scos circuitele interne, au lăsat doar carcasa aparatului pentru că demolarea completă necesita aprobări birocratice complicate.

A doua zi noaptea, telefonul a sunat din nou. Fără cabluri, fără circuite, fără conexiune fizică la orice fel de rețea. Doar aparatul gol, montat pe peretele cabinei, sunând în gol.

Tehnicianul responsabil, Andrei Vasile, a verificat personal. A deschis spatele aparatului - complet gol înăuntru, nimic decât plastic și aer. Iar telefonul continua să sune în mâinile lui. Din disperare, a ridicat receptorul la ureche.

Ceea ce a auzit l-a făcut să arunce aparatul și să fugă din cabină. Nu a vrut să spună niciodată ce a auzit, dar colegii care l-au văzut în acea noapte spun că plângea și repetă obsesiv: "Nu erau una. Erau toate deodată. Toate vocile care strigau după mine."

Andrei s-a sinucis trei luni mai târziu. Nu a lăsat bilet de adio, dar ultima intrare în jurnalul său personal, descoperit de familie, era: "Nu pot să mai dorm. Le aud și când nu sunt lângă telefon. Vor să le răspund. Vor să merg acolo unde sunt ei. Poate ar trebui."

După 2012, Metrorex a încetat orice încercare de a repara sau înlătura cabina. Au pus un anunț simplu, printat și lipit pe geamul cabinei: "TELEFON DEFECT - NU FUNCȚIONEAZĂ". Dar anunțul a fost smuls de nenumărate ori de persoane necunoscute, și în cele din urmă au renunțat să-l înlocuiască.

Angajații stației au o înțelegere tacită. Dacă auzi telefonul sunând noaptea, continui să mergi. Nu te oprești, nu te uiți, și mai ales nu ridici. Pentru că există un model în toate povestile: vocea din telefon te cunoaște. Știe numele tău. Știe cel mai întunecat secret al tău. Și aparține întotdeauna cuiva care a murit - cineva apropiat, cineva care te caută, cineva care vrea să te ducă cu el.

În 2019, un grup de YouTuberi paranormali a vrut să filmeze cabina. Au obținut permisiunea Metrorex - cu condiția să filmeze în timpul zilei și să nu deranjeze călătorii. Au filmat, au făcut măsurători cu aparate de detectat câmpuri electromagnetice, au încercat să genereze fenomene. Nimic. Totul normal.

Dar când au revizuit filmările acasă, au descoperit ceva pe care nu-l observaseră în timp real. În fundalul audio al înregistrării, foarte slab, constant, se auzea un zgomot continuu. Când au amplificat sunetul și au analizat spectrul, au înghețat.

Nu era zgomot static. Era suprapunerea a sute, poate mii de voci umane, vorbind simultan, ca un cor dement. Cu software de procesare audio, au reușit să izoleze câteva fragmente: "Răspunde-mi", "De ce m-ai uitat?", "Vino cu noi", "Aici e frig", "Nu mai pot aștepta".

Au șters înregistrarea și nu au mai publicat niciodată episodul. Liderul grupului, Răzvan Dinu, a închis canalul de YouTube o lună mai târziu cu o singură postare: "Unele lucruri nu sunt făcute pentru divertisment. Am greșit. Îmi pare rău."

Există o teorie, circulată printre angajații vechi de la metrou, despre originea cabinei. Spun că înainte de a se construi stația de metrou, în anii '80, acolo era un depozit al Securității. Un loc unde se aduceau oameni pentru interrogatorii. Mulți dintre ei nu au ieșit niciodată de acolo. Când s-a construit metroul, nimeni nu a verificat ce anume se afla în fundațiile pe care au turnat betonul.

Poate că acele voci nu sunt fantome în sens clasic. Poate că sunt ecouri - reziduuri energetice ale acelor momente finale, când oamenii dispăruți au strigat după ajutor, când au vrut să comunice cu exteriorul, când au vrut să spună cuiva că există, că sunt acolo, că nu trebuie uitați.

Și telefonul, prin pură coincidență sau prin ceva mai sinistru, a devenit vehiculul acelor ecouri. O punte între cei care nu mai sunt și cei care încă trăiesc. O linie directă spre tăcerea din subsolul istoriei noastre.

---

Dacă vreodată treci prin Piața Unirii noaptea târziu și auzi un telefon sunând în stație, nu te opri. Nu te întoarce. Și mai ales, nu ridica receptorul. Pentru că vocea de la celălalt capăt al firului te cunoaște deja. Știe cine ești. Și te așteaptă să răspunzi.

Întotdeauna a așteptat.