"$$$

 ION AGÂRBICEANU

Ion Agârbiceanu (12.IX.1882, Cenade, Alba – 28.V.1963, Cluj), prozator. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius.

Cea dintâi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi câteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904), iar la „Sămănătorul” — versuri (1903). Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Din iulie 1904 (când termină facultatea) şi până în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămâne până în mai 1910.

Dobândeşte oarecare notorietate cu volumul De la ţară (1906), pentru care este premiat, în 1907, de Astra, colaborează la „Viaţa românească” (din 1906), la „Revista politică şi literară” (Blaj), „Lupta” (Budapesta), „Neamul românesc literar”, „Falanga”, apoi la „Cosinzeana” (Orăştie), „Tribuna” şi „Românul” (Arad), continuând să publice în „Luceafărul”, „Foaia poporului”, „Viaţa românească”. Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. În 1910, îi apar volumele În întuneric şi Două iubiri, în 1912 — Schiţe şi povestiri, în 1914 – De la sate şi romanul Arhanghelii. Abia în această epocă Agârbiceanu se familiarizează cu marea proză, franceză şi rusă mai ales (Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev). Fără a renunţa la povestire, se dedică romanului şi scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1912), Căsnicia lui Ludovic Petrescu (1912), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1915).

În toamna lui 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. În 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la „Neamul românesc”. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, şi pe care îl dirijează între februarie 1919 şi martie 1927.

Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 — preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 — membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. Experienţa socială acumulată până la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului.

În anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Propilee literare”, „Darul vremii”, „România literară”, continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosinzeana” ş.a. Tot acum îi apar volumele Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1926), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1927), Stana (1929), Biruinţa, Dactilografa şi Dolor (1930), Răbojul lui Sf Petre (1934), Minunea (1936), ediţia a doua din Arhanghelii (1932).

Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. În 1930, este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale.

Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia se află până în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curând un observator şi un moralist. Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe.

Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani. Îi apar în această perioadă Amintirile (1940), Jandarmul şi De vorbă cu Ilarie (1941), Domnişoara Ana, În pragul vieţii şi Rana deschisă (1942), Vremuri şi oameni. Lume nouă (1943), Vâltoarea (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase (Faţa de lumină a creştinismului fiind cea mai însemnată). Alte romane, precum Acasă şi Pe drumuri, sunt interzise de cenzură.

Odată cu încheierea războiului, Agârbiceanu se întoarce la Cluj (în martie 1945). După o relativă eclipsă în epoca proletcultistă, este ales, în 1955, membru onorific al Academiei RPR.

Sămănătoriste sunt, sub unele aspecte, povestirile din primele volume ale lui Agârbiceanu, De la ţară şi În clasa cultă. În sfera tradiţionalismului se înscrie, astfel, atitudinea de la început faţă de oraş, blamat cu deosebire pentru că favorizează morala dubioasă a „clasei culte”, de care, după unele ezitări, Ilie Barbu, spre pildă, reuşeşte să se detaşeze (în clasa cultă), nu însă şi Nicolae Marcu, profesorul care acceptă compromisul meschinăriei citadine (O răsplată).

Tematica sămănătoristă sau poporanistă are însă o abordare particulară. Motiv frecvent şi la el în perioada de început, „datoria” intelectualilor de la sate se înscrie în naraţiuni cu finaluri neprevăzute, cu motivaţii adânc omeneşti, nu doar conforme preceptelor. Aşa în Popa Vasile; aici personajul se întoarce de la intenţia de a-şi părăsi satul nu din cauza „datoriei”, ci a milei adânc omeneşti. Elemente de legendă ori basm sunt şi ele prezente, dar, precum în Vâlva băilor, brutal, dezminţind legenda însăşi, spre a face loc unui „adevăr” dur. Din sămănătorism, Agârbiceanu preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. Chiar faţă de I. Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drum lui Liviu Rebreanu. Astfel, George Pârvu (În luptă) e un fel de Popa Tanda, dar personajul se transformă dintr-o pildă într-un caracter; el ajunge un fel de conducător al satului nu atât prin exemplu personal, cât prin firea-i răzbunătoare şi aprigă. Alte pesonaje, precum Iosif Rodean (Arhanghelii), îl prevestesc pe Ion al lui Rebreanu, prin vitalitatea amoralismului.

Tematica, mediul şi personajele povestirilor lui Agârbiceanu simt variate, dificil de clasificat, întrucât scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse şi foloseşte în mod curent împrejurările autobiografice. Solemnitatea povestirii este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea pătrunzătoare şi iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată de timiditate. Cele mai multe dintre povestiri sunt de valoare medie, fiind construite cu acurateţe şi meşteşug, însă fără subtilităţi. Registrul tonalităţii e cel tragicomic, precum în Slăbiciunea părintelui Grigore (cu un personaj care nu poate auzi o melodie cântată la fluier fără a face „un pont”, adică un pas straşnic de „bătută” ţărănească, chiar şi când e cu odăjdiile pe el; nuanţa dramatică vine din neputinţa înfrânării impulsului vital, neputinţă comună tuturor personajelor). Cum, de obicei, dramatismul este subiacent umorului, scriitorul îl converteşte uşor în şarjă dezlănţuită. Aşa se întâmplă în Sectarii (1938), roman-pamflet la adresa politicianismului. Şarja groasă trece dincolo de marginile artei, iar violenţa demersului este atât de stihinică, încât scrierea se transformă într-o aglomerare de caricaturi stângace, agitate necontenit, obositor şi confuz. Clară rămâne doar pornirea dintotdeauna a scriitorului împotriva dema¬ gogiei de toate nuanţele, care a generat un partid „de dreapta extremă”. Tot pamflet este şi Răbojul lui Sf. Petre, în care unul dintre „sfinţi” e adus pe pământ, spre a constata şi îndrepta neregulile provocate de „Mamona”. Alteori, Agârbiceanu apelează doar la scene parodice, precum în romanul Arhanghelii, alternându-le cu cele grave, care în context par a avea o funcţie moralizatoare, estompată, totuşi, de durităţi, care plasează istoria romanescă într-un plan situat deasupra oricăror tendinţe.

Scriitorul deţine un vast repertoriu de situaţii dramatice, generate îndeosebi de stingerea şi reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. Astfel, în Arhanghelii finalurile de capitol, instaurând aparenţe echilibrate, senine, cuprind adesea un germene de ameninţare, prevestitor, de regulă, al debutului sumbru al capitolului următor. E ca o alternare între fatalitate şi izbăvire, fără nimic demonstrativ ori cazuistic. În genere, povestitorul este intim implicat în naraţiune, participă direct la ea; astfel, el smulge cuvântul din gura personajelor, vorbeşte în nume propriu, trece din nou la relatarea neutră, pe care o părăseşte pentru a se insinua iarăşi în derularea naraţiunii. Faţă de cele povestite, e cuprins de „o durere necunoscută, aspră şi rece” (Umbra unui om). Când se lasă captivat de propria individualitate şi biografie, eşuează în melancolie monotonă, chiar dacă aportul documentar e substanţial (Licean… odinioară şi Amintirile). Memoriile lui tind să consolideze un destin de tip tradiţional şi idealizat, spre deosebire de un Gib I. Mihăescu, care ilustrează tipul antieroului.

Privind propria povestire „cu ochi înnoptaţi” (Într-o zi de primăvară), Agârbiceanu o resimte în mod evident ca pe o echilibrare în singurătatea în care s-a claustrat. Faptul este vizibil după primul război, în povestiri manieriste precum Vestea, O scrisoare la vlădica. Mai ales în intervalul 1906-1916, martorul obişnuit al povestirilor, adesea chiar povestitor, este un preot. În alte numeroase cazuri este chiar personaj, preot de ţară, sărac, aproape înrăit de sărăcie, ţăran în fond şi mândrindu-se cu aceasta, fumând tutun prost, drăcuind şi păstorind peste un sat de necăjiţi (O zi însemnată); însă are o minimă conştiinţă de sine, faţă de care — şi nu faţă de divinitate — se simte răspunzător (Săptămâna patimilor). Deşi supus canoanelor narative tradiţionale şi cuminţit, povestitorul nu agreează autoritatea şi, când are prilejul, o parodiază (de exemplu, în Nenea), precedându-l pe Rebreanu şi deosebindu-se radical de Sadoveanu. Este tolerant, adept al liberului arbitru şi, chiar în cazul sinucigaşilor, manifestă o neutralitate binevoitoare, contrară preceptelor religioase şi înrudită cu mentalitatea lui Tolstoi (Legea trupului).

Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite simt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.

Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii”, prozatorul îi face să traverseze, în cazurile tipice, experienţe deosebit de dureroase, de obicei tanatice, pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalităţii inconştiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi” înseamnă pur şi simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. „Binele” şi „răul” se încadrează unei axiologii primitive şi puternice, pentru care „păcat” nu poate exista atâta timp cât omul este viaţă (O necredincioasă). Izbucnirea simţurilor nu-l revoltă până într-atât, încât să-şi supună personajele la vreo penitenţă. Scriitorul s-a exprimat fără menajamente împotriva acelor teologi care condamnă „legea trupului”, căci viaţa e „aur nemuritor” (Faţa de lumină a creştinismului). Un aur, însă, bătând în cenuşiu, căci existenţa este considerată o „vâltoare”, care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi. Aşa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc.

Ca preot, autorul vede în instinctul vieţii singura forţă spirituală şi etică. Toate personajele expresive ale scriitorului îi înfruntă pe ceilalţi cu o pornire nevrăjmaşă. Conflictul voinţelor inconştiente îi este specific, iar eroii săi replică prompt, instinctual aproape, dintr-un activism funciar: „Cine se gândeşte se ofileşte” (A patra). Alteori personajul acceptă viaţa ca pe o fericire edenică (Onu). Se întâmplă ca vreunul să manifeste şi oarecare detaşare (Melentea), dar aceasta este doar un paravan, dincolo de care se ascund o dramă neguroasă, o deznădejde încruntată. Prea puţin creştin, în fond, Agârbiceanu defineşte „păcatul” ca „împietrirea inimii” (Nemângâiat), adică un soi de reprimare a vieţii. De aceea, eroina din Stana trăieşte cu o furie neguroasă, încrâncenată, la limita patologicului.

O nefericire a personajelor este singurătatea socială, îndeosebi destrămarea familiei, la care ele reacţionează violent şi neaşteptat, dur şi cu voluptatea suferinţei (Fefeleaga). Personajele cele mai realizate sunt oameni care nu pot trăi în izolare, precum la Mihail Sadoveanu, ci au un puternic spirit comunitar. Îndepărtarea din societate în cazul invalidului Miron Parasca (Aşa de singur), echivalează cu moartea. Spiritul de grup este suportul energiei lor. Societatea în care vieţuiesc este una închisă, cu reguli fixe. Niculae Mărginean (Strigoiul) este, în fapt, un paznic al respectării tradiţiei, chiar dacă aceasta pare absurdă; el practică ritualuri rustice, sumbre adesea, pe care toţi sunt chemaţi să le păzească pentru că altfel mor, aşa cum s-a întâmplat cu ai lui Gheorghe Mărginean. „Strigoiul” este forţa coercitivă a societăţii închise, pentru care prezent şi trecut se confundă. De sub tăria acestei legi, fiecare doreşte uneori să evadeze, urmărind o himeră, precum Mârzuţ (Vâlva băilor), sau se întoarce la locul de baştină, pentru a se stinge în pace (Lina).

Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite şi demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce îi poate duce spre un patologic facil, teatral, steril şi cazuistic.

Personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează însă o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. Tehnica misterului, pe care o stăpâneşte precum puţini alţii, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentative fiind, sub acest raport, romanele Strigoiul şi Faraonii.

Scriitorul construieşte un personaj, de preferinţă, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puţine, dar esenţializate. Caracterul tulbure al personajelor este strâns legat de peisajul aspru, neprietenos, accidentat. De altfel, cele mai izbutite metafore şi comparaţii referitoare la personaje stau în raport cu natura, termen constant de referinţă (sufletul lui Iosif Rodean e ca o prăpastie rece, întunecată). Astfel, omul e legat permanent de crepuscular şi de durere, din care se desprinde şi ia contur (Vechi pădurari). Ignorând aproape cu totul peisajul citadin, scriitorul se opreşte asupra celui rural, nu totdeauna luminos, dar sugestiv prin asprimea liniilor.

Atmosfera este de trai „în întuneric”, povestirile fiind organic structurate pe absenţa luminii, ca simbol al vieţii întregi, întunecate, rudimentare, peisajele creează graniţe inospitaliere altor sentimente în afara acelora pe care le presupune povestirea. Când aceasta debutează cu o descriere întunecată, ea devine parcă mai izbutită, curgând mai liber. Scriitorului îi convin „ceasurile de seară”, care trezesc întrebări despre „taina vieţii”. Contrastul este vizibil, între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte. Crepusculul generează întrebări fundamentale, precum recluziunea monahală. Nocturnul produce o stare de detaşare spirituală, însă mereu supravegheată. Prăpastia, golul înnegurat devin un simbol etic, al absorbţiei în nefericire.

Scriitorul are o concepţie sumbră despre existenţă, fără a intra totuşi în opoziţie radicală cu meliorismul creştin, căci, după el, geneza vieţii este durerea. În concordanţă cu peisajul sunt şi locuinţele personajelor, în mod obişnuit cenuşii, rar luminoase, bântuite de duhuri (Vedenia, Jandarmul). În ele se intră anevoie şi cu neplăcere, impresii pe care Agârbiceanu le accentuează prin aşezarea descrierilor unor astfel de case în chiar debutul câtorva povestiri şi romane (Arhanghelii, Biruinţa, Domnişoara Ana). Pătrunderea în satul „Arhanghelilor” are aparenţă de descensus ad inferos şi se face cu ochiul rece al unui observator implacabil, decis să se oprească doar asupra detaliului demoniac, lăsându-le în umbră pe celelalte. Personajele sunt înconjurate de obiecte extrem de puţine, strict necesare credibilităţii narative, autorul fiind şi sub acest raport deosebit de sever. De regulă, personajele se mişcă printre ustensile familiare, casnice, în scene de familie tipice, banale, obositoare prin repetiţie, mai ales în construcţiile ample.

Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în „Luceafărul” (1912), cu titlul Povestea unei vieţi, reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în acelaşi an, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, în „Cosinzeana”, apoi Arhanghelii, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914). În 1915 scrie Legea minţii (Povestea altei vieţi), pe care îl tipăreşte abia în 1927. Urmează Biruinţa, Răbojul lui Sf. Petr