£££

 Când Hollywood a numit-o otravă

„Ești otravă”, i-a spus cineva, aplecându-se spre ea ca și cum vorbele ar fi trebuit să doară. „Otravă pentru box-office.”

Hollywood, 1938.

Coridoarele studiourilor miroseau a țigări și a podele ceruite, iar râsetele care se strecurau din spatele ușilor închise nu erau pentru ea, însă Katharine Hepburn a mers mai departe, cu bărbia ridicată, cu umerii drepți și cu pasul acela hotărât, de fată din New England, ca o provocare aruncată lumii.

Înainte să fie numită „otrava Hollywoodului”, fusese o copilă din Hartford, născută în 1907 într-o familie care nu se temea de idei mari, cu un tată medic și o mamă activistă pentru dreptul femeilor la vot, iar acolo a învățat devreme că viața nu cere permisiune și nici nu oferă scuze.

La Bryn Mawr College a făcut sport, și-a tuns părul scurt și a înțeles ce înseamnă să fii privită insistent doar pentru că refuzi să fii decorativă, iar când a ales scena, a ales și greutatea ei, pentru că Broadway nu mângâie, ci miroase a praf, transpirație și eșecuri repetate.

A fost respinsă, criticată, ridiculizată, dar nu s-a îndulcit, nu s-a micșorat, nu s-a modelat pe placul nimănui, iar în 1932 a intrat în film ca o rafală rece printr-o ușă deschisă, în A Bill of Divorcement, cu o voce ascuțită și o prezență care tăia aerul, câștigând un an mai târziu Oscarul pentru Morning Glory.

Hollywood a iubit-o brusc, dar doar cât timp a crezut că o poate controla, iar când ea a refuzat să fie deținută, purtând pantaloni într-o lume a rochiilor, vorbind fără scuze și jucând femei dificile, sistemul a întors armele, iar câteva eșecuri comerciale au fost suficiente pentru ca industria să o eticheteze și să aștepte să dispară.

Dar Katharine Hepburn nu s-a retras, ci s-a întors acolo unde nimic nu te protejează, pe scenă, în The Philadelphia Story, unde nu doar a jucat un rol, ci și-a rescris propria poveste, având curajul rar de a cumpăra drepturile piesei și de a dicta condițiile revenirii sale, într-o lume dominată de bărbați convinși că femeile trebuie doar să asculte.

Filmul din 1940, The Philadelphia Story, cu Cary Grant și James Stewart, a fost revenirea care a mușcat, iar orașul care o numise otravă a început brusc să caute antidotul, pentru că Hollywood pedepsește pe cei care sunt înaintea lui până când descoperă că poate profita de ei.

În anii care au urmat, Hepburn a construit un nou tip de eroină, inteligentă fără să fie obligată să fie docilă, romantică fără să se dizolve, puternică fără să fie pedepsită, iar în Woman of the Year l-a întâlnit pe Spencer Tracy, formând un duo legendar, intens și complicat, trăit mai mult în tăcere decât în lumina reflectoarelor.

Când vârsta a devenit o amenințare, a transformat-o în forță, jucând femei cu cicatrici, opinii și autoritate, câștigând Oscaruri pentru Guess Who’s Coming to Dinner, The Lion in Winter și On Golden Pond, ajungând la patru statuete nu din noroc, ci din încăpățânarea de a nu dispărea.

Când a murit, în 2003, lumea nu a pierdut doar o actriță, ci un model de viață, pentru că ea a dovedit că o femeie poate fi autorul propriei cariere chiar și într-un sistem construit să o reducă, făcând puterea atractivă fără a o îndulci și independența demnă de ecran.

Morală:

Nu aștepta aprobarea nimănui ca să fii cine ești, pentru că adevărata libertate începe în clipa în care treci drept prin verdictele altora.

#KatharineHepburn

#curaj

#independenta

#femeiputernice

#Hollywood

#demnitate

#povestire