$$$

 Există o carte scrisă cu 14 ani înainte de scufundarea Titanicului care a prezis dezastrul cu o precizie uluitoare. 

În 1898, scriitorul Morgan Robertson a publicat nuvela Futility. În carte, o navă de linie numită Titan, considerată „de nescufundat”, lovește un aisberg în Atlanticul de Nord într-o noapte de aprilie și se scufundă. Nava din carte nu avea suficiente bărci de salvare, exact ca Titanicul real. Asemănările sunt atât de mari încât par o premoniție.

Detaliile tehnice descrise de Robertson în cartea sa sunt aproape identice cu specificațiile reale ale Titanicului, construit un deceniu mai târziu. Nava fictivă Titan avea o lungime de aproximativ 244 de metri, în timp ce Titanicul real măsura 269 de metri. Ambele nave erau considerate minuni ale ingineriei navale, fiind cele mai mari ambarcațiuni construite de om la momentul lansării lor (în ficțiune și respectiv în realitate), depășind orice alt vas existent.

Un alt punct comun tulburător este legat de viteza de deplasare și sistemul de propulsie. Atât Titanul din carte, cât și Titanicul real erau echipate cu trei elice și motoare puternice. În momentul impactului cu muntele de gheață, ambele nave navigau cu o viteză excesivă pentru condițiile de vizibilitate: nava fictivă mergea cu 25 de noduri, iar Titanicul cu aproximativ 22,5 de noduri, ambele ignorând pericolul ghețarilor în dorința de a stabili recorduri de timp.

Greșita siguranță oferită de compartimentele etanșe este un element central în ambele scenarii. Robertson a descris Titanul ca având un număr minim de compartimente etanșe care, teoretic, îi permiteau să plutească chiar dacă o parte a carenei era spartă. Aceeași tehnologie a fost promovată agresiv și în cazul Titanicului, ducând la celebra etichetă de „nescufundat” care a redus vigilența echipajului și a proprietarilor.

Cea mai tragică similitudine rămâne însă cea legată de bărcile de salvare. În nuvela Futility, nava transporta 24 de bărci de salvare, un număr legal, dar total insuficient pentru cei 3.000 de pasageri de la bord. În realitate, Titanicul a plecat în cursă cu 20 de bărci de salvare pentru aproximativ 2.200 de oameni. În ambele cazuri, regulamentele maritime învechite, care calculau numărul bărcilor în funcție de tonaj și nu de numărul de pasageri, au dus la pierderi de vieți omenești catastrofale.

Coincidențele continuă cu locația și momentul desfășurării evenimentelor. Scufundarea din carte are loc într-o noapte rece de aprilie, exact luna în care s-a scufundat Titanicul (15 aprilie 1912). Mai mult, ambele dezastre s-au petrecut în Atlanticul de Nord, la o distanță de aproximativ 400 de mile marine de Newfoundland, într-o zonă cunoscută pentru prezența ghețarilor derivați din Arctica.

Nici numărul victimelor nu diferă foarte mult în cele două scenarii. În cartea lui Robertson, din cei 3.000 de oameni, supraviețuiesc doar 13, restul pierind în apele înghețate. În tragedia reală, din cei peste 2.200 de pasageri și membri ai echipajului, au supraviețuit doar puțin peste 700. Cauza principală a morții în ambele situații nu a fost înecul propriu-zis, ci hipotermia cauzată de lipsa mijloacelor de salvare.

Când Titanicul s-a scufundat în 1912, cartea lui Robertson a fost redescoperită, iar autorul a fost asaltat de acuzații că ar fi avut puteri paranormale sau că ar fi fost un clarvăzător. Robertson a respins vehement aceste idei. El a explicat că „profeția” sa a fost rezultatul cunoștințelor sale vaste despre domeniul maritim. Fiind fiul unui căpitan de navă și fost ofițer de marină, el cunoștea tendințele de a construi nave tot mai mari și știa că legislația nu ținuse pasul cu inovația tehnologică.

Pentru a capitaliza interesul brusc al publicului, cartea a fost republicată în 1912 sub un nou titlu, The Wreck of the Titan (Naufragiul Titanului), subliniind și mai mult legătura cu evenimentul recent. Deși Robertson a câștigat o faimă temporară, el nu s-a îmbogățit de pe urma tragediei și a murit trei ani mai târziu, în 1915. Totuși, opera sa a rămas în istorie ca un avertisment ignorat.

Astăzi, povestea nuvelei Futility este studiată nu ca un act de magie, ci ca o deducție logică înfricoșătoare a erorii umane. Ea demonstrează că dezastrele nu sunt mereu imprevizibile; adesea, premisele lor sunt vizibile cu mult timp înainte pentru cei care înțeleg riscurile tehnologiei scăpate de sub controlul prudenței. Robertson nu a ghicit viitorul, ci a calculat inevitabilul rezultat al aroganței umane în fața naturii.