$$$

 Ultima care a rămas în picioare

A fost refuzată de Forțele Aeriene Regale Australiene pentru un motiv absurd — avea platfus — iar în 1941, la doar douăzeci și cinci de ani, o tânără asistentă medicală din Australia de Sud pe nume Vivian Bullwinkel a ales o altă cale de a sluji, înscriindu-se în Serviciul de Asistente Medicale al Armatei Australiene, fără să știe că această decizie avea să o ducă într-unul dintre cele mai întunecate episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial și să o transforme în martorul unei crime pe care istoria avea s-o ascundă timp de decenii.

Trimisă la Singapore cu Spitalul General Australian 2/13, Vivian a trăit asediul orașului sub bombardamente neîntrerupte, cu răniți întinși pe peluze, cu lipsuri, cu nopți fără lumină și zile în care speranța se micșora de la o oră la alta, iar când înfrângerea a devenit inevitabilă, pe 12 februarie 1942, șaizeci și cinci de asistente au fost evacuate la bordul vasului SS Vyner Brooke, crezând că părăsesc iadul.

Două zile mai târziu, avionul japonez care a scufundat nava le-a arătat că iadul abia începea.

Vivian a plutit pe resturi de epavă până la țărmul plajei Radji, pe insula Bangka, alături de soldați răniți, civili și alte asistente, iar când grupul a decis să se predea, purtând uniforme marcate clar cu Crucea Roșie, nimeni nu bănuia ce avea să urmeze, pentru că sperau încă în reguli, în convenții, în umanitate.

Bărbații au fost duși separat, împușcați dincolo de un promontoriu, iar apoi cele douăzeci și două de asistente și o civilă au fost obligate să intre în mare, unde mitraliera a început să taie vieți în apa care se colora în roșu, în timp ce șefa lor, Irene Drummond, le spunea calm: „Țineți capul sus, fetelor. Sunt mândră de voi și vă iubesc.”

Un glonț a străpuns trupul lui Vivian Bullwinkel, dar nu i-a atins organele vitale, iar ea a căzut în apă, prefăcându-se moartă, respirând cu greu printre trupurile surorilor sale, în timp ce soldații japonezi verificau cu baionetele dacă mai trăiește cineva, iar când plaja a amuțit, Vivian s-a târât spre uscat, singura rămasă în viață.

Rănită grav, a îngrijit un soldat britanic supraviețuitor, Cecil Kingsley, ascuns în junglă, iar după doisprezece zile fără hrană și fără speranță, s-au predat, știind că moartea era mai probabilă decât salvarea, iar Vivian a fost capturată și a purtat timp de trei ani și jumătate o sticlă de apă pe șold pentru a ascunde rana, într-un lagăr unde foamea, boala și cruzimea erau lege.

Din cele șaizeci și cinci de asistente plecate din Singapore, doar douăzeci și patru au supraviețuit războiului.

În 1947, Vivian a depus mărturie la Tribunalul pentru Crime de Război de la Tokyo, spunând adevărul despre masacru, dar nu i s-a permis să spună totul, pentru că autoritățile australiene au decis că există o rușine mai mare decât moartea: adevărul despre violurile care precedaseră execuția, o rușine care nu aparținea agresorilor, ci victimelor, iar Vivian a dus această tăcere ca pe o povară timp de peste cincizeci de ani.

După război, și-a reconstruit viața, a devenit directoare de nursing, a primit cele mai înalte distincții, a ridicat memoriale pentru surorile sale și s-a întors pe plaja Radji pentru a le onora, dar adevărul complet a ieșit la lumină abia după moartea ei, când istoricii au confirmat ceea ce ea știa și nu fusese lăsată să spună.

În 2022, o statuie a fost ridicată în cinstea ei, cu douăzeci și două de discuri din oțel la bază, câte una pentru fiecare asistentă ucisă, o recunoaștere târzie pentru o femeie care nu a cerut niciodată lumina reflectoarelor, ci doar dreptul ca surorile ei să nu fie uitate și nici mințite.

Morală:

Uneori supraviețuirea nu este un privilegiu, ci o sentință de a trăi cu adevărul nespus, iar adevărata demnitate nu stă în tăcere, ci în faptul că memoria, oricât de târziu, refuză să fie îngropată.

#VivianBullwinkel #BangkaIsland #AlDoileaRăzboiMondial #Memorie #Adevăr #Demnitate #FemeiÎnRăzboi #IstorieNespusă #NiciodatăDinNou