$$$

 Din cartea lui ROMY SCHNEIDER:

"POVESTEA VIEȚII ȘI A IUBIRII.".....

         În anul 1960, ea nu lucra și, ca logodnică a lui ALAIN DELON, îl urma pretutindeni… 

     Mai târziu, ROMY a plecat împreună cu DELON în ITALIA, unde acesta trebuia să joace în filmul "ROCCO ȘI FRAȚII SĂI". VISCONTI a privit cu suspiciune prezența logodnicei protagonistului său… După finalizarea filmărilor, el a semnat un contract cu THÉÂTRE de PARIS pentru montarea piesei "NU POȚI S-O NUMEȘTI DESFRÂNATĂ", a dramaturgului englez din secolul al XVII-lea JOHN FORD. 

     -Acțiunea piesei se petrece la PARMA, în anul 1540. ALAIN DELON urma să interpreteze rolul nobilului GIOVANNI, orbit de o pasiune nelegiuită pentru propria soră, ANNABELLA, pe care, într-un acces de gelozie, ajunge să o ucidă. VISCONTI hotărâse să monteze piesa cu o fidelitate desăvârșită față de cultura materială a epocii. Decorurile erau create cu o minuțiozitate uimitoare, iar costumele, lucrate din țesături prețioase, reproduceau cu exactitate croiul vestimentației renascentiste. Pentru această montare au fost alocate 50 de milioane de franci vechi.

     -Alături de DELON, ROMY asista la toate repetițiile, sorbind fiecare cuvânt al maestrului. Tocmai această atenție l-a determinat pe VISCONTI să o încerce în rolul ANNABELLEI. Astfel, din simplă observatoare, ea s-a transformat într-o participantă a spectacolului care avea să-i schimbe destinul. Iată cum povestea însăși actrița.

     -„Pe atunci purtam părul închis la culoare, despărțit pe mijloc. Cu această coafură păream mai matură decât eram. Probabil că tocmai asta l-a făcut pe VISCONTI să mă ia în considerare pentru piesă. M-a privit cercetător:

— Ei bine, ROMINA, vrei să-i fii parteneră lui ALAIN? Ai fi o interpretă desăvârșită…

— Doamne, eu n-am mai călcat vreodată pe o scenă. Cum ar putea o fată fără cea mai mică experiență teatrală să joace într-o piesă engleză, tradusă în franceză și montată de un regizor italian? Criticii mă vor nimici. Nu știu nici să vorbesc bine franceza, nici să mă mișc pe scenă. Ar fi o sinucidere artistică.

— Așadar, îți lipsește curajul, ROMINA? — a spus el, atingând cel mai sensibil punct al meu.

— Nu e vorba de curaj. Știu doar că nu sunt în stare de așa ceva.

— Te voi trimite la PARIS, ROMINA, ca să înveți limba. Iar când vei stăpâni franceza, începem probele…”

    „Nu voi uita niciodată ziua în care am simțit că am devenit actriță. Scena de la THÉÂTRE de PARIS. 1.350 de scaune goale. Doar unul ocupat, în rândul cinci. La pupitrul regizoral, LUCHINO VISCONTI — rece, exigent, un observator a cărui tăcere putea doborî pe oricine. Nu spunea niciun cuvânt…

     -La prima repetiție am venit în pantaloni, dar VISCONTI a insistat să mă schimb într-o fustă lungă. M-a ajutat să mă simt ANNABELLA. După atâtea filme de epocă, nu aveam dificultăți cu fusta lungă — mereu mă identificam cu personajul al cărui costum îl purtam. Mișcările veneau de la sine. Dar de data aceasta era altceva. Eram stingherită pe scenă. Mi se părea interminabilă. Nu știam ce să fac cu mâinile, atârnau inutil, ca niște liane. Îmi repetam neîncetat: Trebuie să reușești, ești destul de pregătită. Dar ceva mă tulbura.

     -VISCONTI își rănise grav genunchiul și mergea sprijinindu-se într-un baston. Își așeza mâinile pe mâner și mă urmărea cu atenție. Într-o scenă centrală, în locul unui râs nebunesc, n-am scos decât un scâncet jalnic. Nu te aud, mi-a spus el. Era tactica lui: voia să mă întărească, să mă pregătească pentru încercările viitoare. După o tiradă lungă, rostită în italiană, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a izbucnit în hohote de râs. Dar nu era decât începutul — ce era mai greu abia urma. Trebuia să cânt un cântec în italiană. Am lucrat mult cu compozitorul. Și într-o zi, VISCONTI a spus doar: Cântecul… M-am pierdut și am cerut să amânăm repetiția. Un minut de tăcere, apoi a izbucnit furtuna. Dacă nu cânți acum, nu vei mai cânta niciodată. Poți să pleci acasă..... Bastonul indica ușa. La revedere, domnișoară! Și am început să cânt — cu un glas subțire, tremurat, ca al unui copil cuprins de spaimă. Iar VISCONTI repeta fără încetare: Mai departe, mai departe! Dintr-odată m-am simțit în formă, fără să mai am nevoie de șampania care mă înviora de obicei.

    -Sentimentul de neputință a dispărut. După prânz, am lucrat cu VISCONTI și asistenții săi, GERRY MCCOM și DANIEL SORANO, repetând cântecul iar și iar. VISCONTI tăcea. De zece, de douăzeci de ori îmi ascultase bâlbâielile. Și deodată, ceva s-a eliberat în mine. Îmi amintesc și acum senzația aceea: un clic în minte, plămânii mi se umplu de aer. Ceva se schimbase. Eram ANNABELLA — numai ANNABELLA! ROMY SCHNEIDER nu mai exista.

    Strig, cânt din toți rărunchii, mă mișc precum ANNABELLA! Vorbesc, reiau întregul dialog, singură în lumea întreagă! Nimeni nu mă mai interesează — nici regizorul, nici partenerul, nici teatrul. Libertate!

    Și apoi, sfârșitul. Mă las pe podea, mă prăbușesc și rămân nemișcată. VISCONTI urcă pe scenă, își așază mâna pe umărul meu. Nu rău, ROMINA. Un compliment imens din partea unui om care nu obișnuia să laude.”

sursa:Marcus de seară