$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DINU LIPATTI

Dinu Lipatti – unul dintre cei mai mari pianişti, compozitori şi profesori români, s-a născut la 19 martie / 1 aprilie 1917, la Bucureşti, şi s-a stins la Geneva, la 2 decembrie 1950.

A venit pe lume în familia unor muzicieni (tatăl – Theodor – violonist amator şi mama – Anna – excelentă pianistă), iar naş de botez i-a fost chiar George Enescu.

Atmosfera artistică din casa părintească i-a permis să-şi dezvolte de mic copil aptitudinile muzicale, astfel încât, după ce a primit cele dintâi noţiuni de la părinţi, a început să studieze pianul, solfegiul şi armonia cu renumitul profesor Mihail Jora.

A dat dovadă de un talent excepţional, dublat de o imensă capacitate de muncă, înţelegere, asimilare. Prin urmare, în 1928, la numai 11 ani, a fost admis la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti (clasa profesor Florica Musicescu), iar în particular studia în continuare cu Mihail Jora.

În 1932 a încheiat studiile, la audiţia laureaţilor interpretând Concertul în mi minor de Chopin.

Este anul în care îşi face debutul şi în calitate de compozitor, primind Menţiunea I la Concursul de compoziţie “George Enescu”, cu lucrarea “Sonata pentru pian solo”.

În următorul an, acompaniat de Orchestra Filarmonicii din Bucureşti, dirijată de Alfred Alessandrescu, Dinu Lipatti şi-a început şi cariera concertistică, cu o interpretare de excepţie a „Concertului în mi bemol major”, de Liszt.

Urmează participarea la Concursul internaţional de pian de la Viena, unde a obţinut Premiul al II-lea şi a primit invitaţia de a-şi perfecţiona cunoştinţele muzicale în Franţa.

I se acordă noi premii pentru compoziţiile sale: “Sonatina pentru vioară şi pian” – Premiul al II-lea (1933) şi “Suita simfonică Şătrarii” – Premiul I (1934), dar, pentru Lipatti, creaţia va rămâne pe planul al doilea.

La 21 martie 1933, Dinu Lipatti a debutat – ca solist – la Radio, la numai 16 ani, interpretând 0Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor”, de Chopin, “Pagini simfonice” – de Mansi Barberis, 0Variaţiunile simfonice pentru violoncel şi orchestră” – de Leon Boellmann şi “Suita poetică” – de Dvorak.

În 1934, însoţit de mama şi fratele său mai mic, merge la Paris, pentru a studia la clasa de compoziţie a renumitului Paul Dukas, în cadrul Şcolii Normale de Muzică.

Va susţine concerte încununate de succes în Franţa şi Elveţia, va realiza primele înregistrări şi va urma – pentru o perioadă – cursurile susţinute de Diran Alexanian şi Charles Munch, devenind atras de dirijatul de orchestră.

Este prezent în cercurile muzicale particulare şi este apropiat de viaţa artistică din Paris, semnând o serie de cronici muzicale, care vor fi publicate în ziarul 0Libertatea” din Bucureşti.

În 1939, după ce obţine Licenţa de concert, revine în ţară şi începe să se afirme în viaţa muzicală de aici: participă la câteva turnee alături de Filarmonica din Capitală, începe colaborarea cu George Enescu, iar compoziţiile din această perioadă – “Concertul pentru pian şi orgă”, “Fantezia pentru pian”, “Sonatina pentru mâna stângă”, “Dansurile româneşti pentru două piane” – sunt foarte apreciate.

Interpretează cu succes lucrări ale compozitorilor: Chopin, Bach, Scarlatti, Brahms, Liszt, Enescu.

La 16 aprilie 1940, are o nouă prezenţă la radio, acum în calitate de dirijor.

A treia şi ultima apariţie la Radiodifuziunea Română – ca solist, de data aceasta, va avea loc la 16 februarie 1943, când a interpretat “Concertul nr. 1” – de Franz Liszt, Uvertura “Euryanthe” – de Carl Maria von Weber şi “Simofonia a V-a” – de Ceaikovski.

În septembrie 1943, împreună cu pianista Madeleine Cantacuzino (viitoarea soţie) pleacă în ultimul mare turneu, concertând la Viena, Stockholm, Helsinki, Goteborg, Malmo, Zurich, Geneva, Berna.

Din cauza războiului, cei doi logodnici aleg să se stabilească la Geneva, unde, sunt ajutaţi de un grup de prieteni şi admiratori, în momentele grele.

Aici susţine câteva concerte şi acceptă propunerea directorului Conservatorului de a preda un curs de virtuozitate.

Numai că, în plină glorie, începe să aibă probleme de sănătate tot mai serioase, care-l determină să anuleze concerte (deşi primea solicitări inclusiv din SUA, America de Sud, Australia) şi să facă pauze îndelungate.

Începe colaborarea cu Casa Columbia de la Londra, realizând mai multe înregistrări, la adresa lui apar cronici elogioase, iar nişte prieteni îi dăruiesc un pian de concert Steinway.

Din cauză că se simte tot mai rău, în 1949, ia decizia de a renunţa la activitatea didactică, deşi era extrem de apreciat, fiind considerat unul dintre cei mai mari profesori ai epocii.

Activitatea concertistică este, însă, la apogeu, deşi numai soţia şi câţiva prieteni apropiaţi ştiau de problemele de sănătate tot mai grave (era măcinat de crize tot mai dese, suporta transfuzii şi tratamente istovitoare cu raze X, i se umfla tot mai tare braţul stâng, iar durerile erau insuportabile).

Într-un final i se pune diagnosticul: limfogranulomatoză malignă (sau boala lui Hodgkin), altfel spus leucemie, având şanse minime de vindecare.

În ciuda acestei situaţii tragice, nu renunţă la muzică şi, chiar în pat, scrie ultimele lucrări: “Dansurile româneşti transcrise pentru pian şi orchestră” şi “Aubade pentru suflători”.

În 1950, deşi epuizat după tratamente, într-o perioadă de relativă stabilitate, concertează la Victoria Hall, în Geneva, impresionând publicul şi presa, la fel cum s-a întâmplat mai apoi la Zurich şi Berna.

Face noi imprimări la Casa Columbia, între 2 – 12 iulie: lucrări de Bach, Mozart, Chopin.

La 23 august 1950, la Lucerna, interpretează “Concertul în do major KV 467” de Mozart, după care urmează ultimul recital în faţa publicului, la Besancon, la 16 septembrie.

La 2 decembrie 1950, a părăsit această lume, în timp ce asculta muzică de Bach, cele din urmă cuvinte ale sale fiind:

“Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu...”

A fost înmormântat în Cimitirul din Chene-Bourg, în Elveţia.

În 1997, post-mortem, a fost numit membru al Academiei Române.

În satul Ciolceşti (comuna Leordeni) din judeţul Argeş, se află Casa memorială “Dinu Lipatti”.