££3

 Ion Luca Caragiale este cunoscut drept cel mai mare dramaturg al nostru, părintele „Scrisorii pierdute”. Însă manualele de limbă română omit adesea un detaliu savuros din biografia sa: Nenea Iancu a încercat, cu disperare și umor, să fie om de afaceri, deschizându-și mai multe berării. Din păcate, talentul său la scris a fost invers proporțional cu cel de om de afaceri.

Sătul de sărăcia cronică din lumea presei și a teatrului, Caragiale a decis să treacă de cealaltă parte a barului. A început modest, în 1893, deschizând o berărie la Buzău, chiar lângă gară. Apoi, mutându-se la București, a administrat succesiv trei localuri celebre: „Bene Bibenti”, Restaurantul Gării de Nord și cel mai faimos dintre toate, „Gambrinus”, situat vizavi de Teatrul Național, în zona Universității de azi.

Deși localurile sale erau mereu pline ochi, profitul refuza să apară. Motivul eșecului a fost chiar caracterul lui Caragiale. El nu se comporta ca un patron riguros, ci ca o gazdă boemă și generoasă. Berăriile lui deveniseră sediul central al scriitorilor, actorilor și ziariștilor vremii. Prieteni apropiați precum Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc erau clienți fideli.

Marea problemă economică a lui Caragiale se numea „veresia”, vânzarea pe datorie. Când prietenii săi nu aveau bani – și asta se întâmpla des – Caragiale le spunea nonșalant că trece „pe caiet” sau făcea cinste direct din buzunarul propriu. Se spune că registrul de datorii era mai gros decât meniul. În loc să supravegheze angajații care adesea îl furau la încasări și să verifice stocurile, dramaturgul prefera să stea la masă cu clienții, să bea bere, să dezbată politică și să culeagă replici pentru schițele sale.

Această generozitate falimentară l-a costat scump. Afacerile s-au prăbușit rând pe rând. Caragiale a rămas cu datorii și cu amărăciunea că nu poate asigura un trai decent familiei sale din comerț. Singurul câștig real din cariera sa de berar au fost personajele pitorești și dialogurile absurde auzite printre halbele de bere, pe care le-a imortalizat în opera sa. Când a plecat definitiv la Berlin, a făcut-o datorită unei moșteniri neașteptate din averea mătușii Momuloaia, nu din banii făcuți din cârciumile sale.