duminică, 2 noiembrie 2025

$$$

 Trenul Iași-Timișoara s-a oprit brusc între stații la doi noaptea, iar bărbatul din compartimentul meu a început să vorbească în somn în patru limbi diferite, dezvăluind un secret care nu-mi era destinat.


Era a treia oară când făceam drumul ăsta pentru facultate, dar prima când aveam companie în cușetă. Un bătrân de vreo optzeci de ani, elegant, cu mâini tremurânde de Parkinson.


— Tatiana, nie odchodź... a șoptit în poloneză.

— Je reviendrai, maman... în franceză.

— Ich bin nicht der, für den Sie mich halten... în germană.

Apoi în română: — Certificatul e în dublura valizei. Pentru Maria. Doar pentru Maria.


Trenul a pornit la loc cu o smucitură. Bătrânul s-a trezit brusc, privindu-mă speriat.


— Am vorbit în somn?


— Un pic, am mințit eu. Ceva despre o valiză.


S-a relaxat parțial.


— Visez des în ultima vreme. Îmbătrânirea...


— Călătoriți des pe ruta asta?


— Prima dată în patruzeci de ani. Merg să-mi văd fiica. Maria. Nu știe că vin.


— Surpriză plăcută?


A râs amar.


— Nu știe că exist. Crede că tatăl ei a murit în '68 în Primăvara de la Praga.


Mi-am vărsat ceaiul pe mine.


— Poftim?


S-a uitat pe geam la câmpurile negre.


— Mă numesc Jakob Weinstein. Sau așa mă chema. Din '68 sunt Iacob Vasilescu, ceferist pensionar din Pașcani.


— Nu înțeleg...


— În '68 eram diplomat cehoslovac la București. Reformist, susținător al lui Dubček. Când rușii au invadat Praga, am știut că sunt terminat. Ori fugeam, ori mă întorceau și mă executau.


— Și ați fugit?


— Cu ajutor. Un ceferist român, Iacob Vasilescu, semăna perfect cu mine. Același ten, aceeași statură. Era văduv, fără copii, muribund de cancer. Mi-a propus un târg.


Trenul hurduia prin noapte. Ascultam fascinată.


— I-am dat toate economiile mele. El mi-a dat identitatea lui. Urma să „moară" în două luni. Eu să preiau viața lui. Simplu.


— Dar familia dumneavoastră?


— Tatiana, soția, era în Praga cu Maria. Bebelușul avea șase luni. Le-am trimis o scrisoare codată: „Produsul e defect. Anulați comanda." Însemna să fugă, să nu mă caute.


— Au fugit?


— În Franța. Tatiana s-a recăsătorit după ce „Jakob Weinstein" a fost declarat mort. Maria a crescut ca franțuzoaică. Profesoară la Sorbona acum.


— Cum știți?


A scos un teanc de fotografii din geantă. Maria la diferite vârste, prinse de departe.


— Am urmărit-o cum am putut. Articole în ziare, Facebook. O dată pe an mergeam la Paris, o vedeam de departe. Niciodată aproape.


— De ce acum? De ce mergeți la ea acum?


— Pentru că mor. Parkinsonul e ultima problemă. Am cancer pancreatic. Trei luni maximum.


Și-a deschis valiza. În dublură, un certificat de naștere vechi.


— Certificatul real al Mariei. Unde scrie că sunt tatăl ei. Și asta.


Un carnet de economii elvețian.


— Economiile unui consul cehoslovac din '68. Păstrate sub numele real. Două sute de mii de euro acum. Pentru ea.


— Dar cum o să explicați? După cincizeci de ani?


— Nu explic. Las valiza la hotel unde stă când vine în România pentru conferințe. Știu că vine săptămâna viitoare la Timișoara. „Literatură comparată în spațiul est-european".


Trenul încetinea. Timișoara se apropia.


— O să aflați că valiza nu e pierdută? O să caute proprietarul?


— Eticheta zice Maria Weinstein-Dubois. Numele ei de după căsătorie. Când o va deschide și va găsi certificatul...


— Va înțelege că tatăl ei a trăit.


— Și că a iubit-o de departe cincizeci și trei de ani.


La gară, l-am ajutat cu bagajele. Două valize – una nouă, una veche.


— Asta e a ei, a arătat spre cea veche. Aceeași cu care am fugit din Praga.


— Cum de nu v-a căutat niciodată?


— Cine să caute un mort? Și pe cine? Pe Jakob care nu mai exista sau pe Iacob care nu m-a cunoscut niciodată?


Două zile mai târziu, am citit în ziar: „Profesoară franceză își găsește tatăl după 53 de ani. Emoție la conferința de la Timișoara."


Articolul povestea cum Maria Weinstein-Dubois găsise o valiză cu documente care dovedeau că tatăl ei trăise sub identitate falsă în România.


— Îl caut, spunea ea în articol. Știu că e bătrân, poate bolnav. Dar vreau să-i spun că-l iert. Că-l înțeleg. Că mama l-a iubit până când a murit și i-a spus mereu că a făcut ce trebuia să facă.


O săptămână mai târziu, alt articol: „Reuniune emoționantă în spitalul din Pașcani."


Fotografia îi arăta îmbrățișați. Sub poză, citat de la Maria: „Tata mi-a dat viață de două ori – când m-a născut și când a ales să dispară ca să fiu liberă."


Iacob/Jakob a murit după o lună. La înmormântare, Maria a spus:


— L-am înmormântat sub numele Iacob Vasilescu. Așa a trăit, așa a murit. Dar pe cruce am pus și Jakob Weinstein. Pentru că un om poate avea două nume dar o singură inimă. Și inima lui a fost mereu cu noi.


Mi-a trimis o scrisoare după înmormântare:


„Mulțumesc că l-ați ascultat în tren. Mi-a povestit despre dumneavoastră. A spus că prezența dumneavoastră i-a dat curaj să lase valiza. Că un martor face secretul real. Vă rog să păstrați povestea vie."


O păstrez. O povestesc. Pentru toți Jakob care au devenit Iacob ca să supraviețuiască. Pentru toate Mariile care își găsesc tații după o viață de așteptare.


Pentru că uneori, dispariția e ultimul act de dragoste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu