$¢$

 După divorț, el i-a dat doar o zi.

O singură zi ca să strângă o viață întreagă și să plece din casa care, ani la rând, le fusese acasă.

Fără ceartă. Fără lacrimi.

Doar liniște — grea, densă, plină de cuvinte nerostite.

Ea a împachetat încet, cu o calmă demnitate.

Și înainte să închidă ușa pentru ultima oară, a decis să-și ia rămas bun în felul ei.

O cină mică: creveți și puțin caviar negru.

Nu din răzbunare.

Ci ca un gest de încheiere.

Un adio tăcut, curat, definitiv.

După ce a terminat, a ascuns cu grijă câteva cozi de creveți adânc în țevile galeriilor de perdele.

Ca un secret lăsat acolo — tăcut, răbdător, invizibil.

Primele zile au fost senine.

El și noua lui parteneră râdeau, aranjau, vorbeau despre începuturi și speranță.

Dar apoi… ceva s-a schimbat.

Un miros.

Ușor la început.

Apoi tot mai puternic, mai insistent, mai greu de suportat.

Au curățat, au aerisit, au pulverizat parfumuri, au aprins lumânări.

Degeaba.

Au chemat instalatori, firme de curățenie, specialiști.

Au cheltuit bani, timp, nervi.

Dar mirosul a rămas.

Epuizați, au decis să vândă casa.

Dar nimeni nu o voia.

Oricine intra, ridica sprânceana, inspira o dată… și pleca.

Au trecut luni.

Apoi, într-o zi, ea a sunat.

Vocea ei — calmă, caldă, aproape blândă.

— Cum ești? — a întrebat.

El a oftat.

— Mi-e dor de casa aceea… — a spus ea. — Dacă ai vinde-o vreodată, aș cumpăra-o înapoi.

Obosit și resemnat, el a fost de acord. I-a vândut-o pe aproape nimic.

O săptămână mai târziu, ea s-a întors.

Liniștită, cu un zâmbet abia schițat, a privit cum muncitorii scoteau mobila, tablourile, lămpile… și perdelele.

Când ultima bară a fost desfăcută, aerul s-a schimbat.

Casa a tăcut.

Și, în acea tăcere, s-a simțit un miros fin, curat, inconfundabil.

Mirosul dreptății.