_$$

 Cuptorul de pâine comunal din satul Sălciua de Jos arde continuu de 127 de ani, dar săptămâna trecută cineva l-a stins intenționat – și tot satul a început să îmbătrânească vizibil.

Am ajuns aici pentru o poveste despre tradiții păstrate. Satul, ascuns în munții Trascăului, părea desprins din timp.

Baba Anica, la nouăzeci și patru de ani, păzea cuptorul.

— Focul ăsta l-a aprins străbunica în 1897. De atunci, nu s-a stins niciodată. Nici în războaie, nici în comunism, nici în tranziție.

— De ce e așa important să nu se stingă?

— Că odată cu el se sting și oamenii, mi-a spus simplu.

Am crezut că e superstiție. Până luni dimineață când am găsit cuptorul rece. Cenușă moartă. Baba Anica plângea.

— Cine a făcut asta? am întrebat.

— Primarul nou. Zice că vrea cuptor modern, electric. A venit cu oamenii lui la noapte și au stins focul cu extinctoare.

În următoarele ore, ceva bizar s-a întâmplat. Oamenii din sat au început să arate mai bătrâni. Nu metaforic – fizic. Riduri noi, păr albit subit, spate încovoiate.

— E de la șoc, am încercat să raționalizez.

— Nu, a spus învățătoarea, privind-și mâinile brusc pătate de pete de bătrânețe. Focul ne ținea timpul. Acum timpul ne prinde din urmă.

Doctorița din comună a venit urgentă.

— E imposibil medical ce se întâmplă aici! Oamenii îmbătrânesc cu ani în ore!

Primarul, un afacerist de patruzeci de ani din oraș, râdea.

— Coincidențe și superstiții! Sătenii se îmbolnăvesc de frică!

Dar în seara aia, și el a început să albească. La miezul nopții, părea de șaizeci de ani.

— Ce naiba se întâmplă? urla el.

Stan, cel mai bătrân om din sat (oficial 106 ani), s-a apropiat șchiopătând.

— În 1897, satul murea. Ciumă. Străbunica Anichii, vrăjitoare vindecătoare, a făcut un pact. A aprins focul cu lemn din șapte sicrie și sânge din șapte familii. Cât arde focul, satul trăiește dincolo de timp normal.

— Prostii! a țipat primarul.

— Atunci de ce arăți ca taică-tu acum? l-a întrebat Stan.

Am căutat în arhivele bisericii. Într-adevăr, în 1897, epidemie de ciumă. Toți morții – exact în ziua când s-a aprins cuptorul. Apoi, miraculos, niciun mort timp de trei ani.

Mai mult, am găsit statistici bizare. Longevitatea medie în sat: 87 de ani. În comunele vecine: 71.

— Trebuie să-l reaprindem! am spus.

— Cu ce? a plâns Baba Anica. Trebuie foc din focul vechi. O flacără continuă. Nu mai există.

Atunci mi-am amintit. Lampa de la biserică.

— Preotul a aprins candela de la cuptor în fiecare an de Paște!

Am fugit la biserică. Într-adevăr, candela ardea. Preotul a confirmat:

— E același foc. Transfer sacru în fiecare Paște din 1897.

Cu candela în mână, procesiunea s-a format spontan. Tot satul mergând spre cuptor.

Primarul încerca să fugă dar abia mai putea merge – părea de optzeci de ani acum.

Am aprins vreascuri cu candela. Focul a luat imediat, arzând cu o flacără albastră ciudată.

În următoarea oră, transformarea inversă. Oamenii întinereau vizibil. Primarul a revenit la patruzeci de ani și a fugit din sat. N-a mai revenit.

Stan m-a tras deoparte.

— N-am spus tot adevărul. Focul nu doar prelungește viața. Arde timpul care nu e al nostru. Cei care aparțin satului trăiesc mai mult. Cei care nu, îmbătrânesc rapid dacă stau prea mult.

— Dar eu? Sunt străină.

— Tu ai aprins focul. Ești parte din pact acum. Poți pleca, dar vei reveni. Toți care aprind focul revin.

Am plecat a doua zi. Dar Stan avea dreptate. Mă întorc în fiecare lună. Să verific focul. Să aduc lemne.

Luna trecută, Baba Anica a murit. La 104 ani. Mi-a lăsat cheile cuptorului.

— Ești păzitoarea acum. Până găsești pe altcineva să aprindă focul din focul tău.

Stau câte o săptămână pe lună în Sălciua. În rest, trăiesc în București. Dar simt focul. Arde în mine, chemându-mă înapoi.

Și când văd oameni bătrâni înainte de vreme în oraș, mă întreb: ce foc s-a stins în viața lor?

În Sălciua, focul arde. 127 de ani continuu. Plus șase săptămâni când a fost stins.

Nimeni nu mai îndrăznește să-l stingă. Au văzut ce se întâmplă când timpul își cere datoria dintr-odată.