&&&

 

Băiatul care nu a mai apucat să crească

Era o după-amiază caldă în primăvara lui 1953, iar în sălile de cinema din toată America, copiii râdeau cu gura plină de floricele, privind cum un băiat zboară peste nori, se luptă cu pirați și promite că nu va crește niciodată.

Pe ecran, Peter Pan râdea, plin de viață, scăpărând de tinerețe și libertate, iar vocea lui — cristalină, veselă, perfectă — părea să vină dintr-un loc unde nimeni nu îmbătrânește.

Acea voce, însă, aparținea unui copil adevărat, din carne și oase, cu ochi mari și visători: Bobby Driscoll — băiatul de aur al studiourilor Disney, copilul care avea să devină simbolul unui vis, și apoi victima lui.

Bobby se născuse în 1937, într-o familie obișnuită din Iowa. Tatăl său lucra cu brațele, mama era o femeie caldă, simplă, care-l învăța să-și prindă haina în nasturi și să spună „mulțumesc” chiar și când nu primește nimic.

Avea doar cinci ani când viața i s-a schimbat — un agent de talente, intrat întâmplător într-o frizerie, a remarcat că băiatul acela avea o expresie aparte, o curiozitate naturală în ochi, un fel de a privi lumea de parcă fiecare clipă ar fi fost o aventură.

L-a dus la Hollywood, iar Disney, mereu în căutare de fețe pure, l-a semnat fără ezitare.

De acolo, viața lui Bobby a devenit o succesiune de lumini puternice și aplauze, o copilărie petrecută între camere de filmat, decoruri pictate și voci care-i spuneau mereu ce să facă, cum să zâmbească, cum să plângă „mai sincer”, cum să-și țină capul astfel încât inocența să prindă bine pe peliculă.

La nouă ani, era deja vedetă în Song of the South; la zece ani, primea un Premiu Oscar Juvenil, înmânat chiar de Walt Disney, care-l mângâiase pe creștet și spusese în fața jurnaliștilor: „El este viitorul. El este chipul purității copilăriei.”

Bobby zâmbise, dar în spatele acelui zâmbet se ascundea deja oboseala unui copil care nu mai avea timp să fie copil.

În 1950, a jucat în Comoara din Insulă și a fost aclamat de critici.

Apoi, studiourile i-au dat rolul suprem: vocea lui Peter Pan.

Ani întregi a lucrat la film, înregistrând replică după replică, învățând să râdă, să cânte, să plângă pentru un personaj care trăia ceea ce el nu putea — o copilărie fără sfârșit.

Când filmul a avut premiera, Bobby avea 16 ani, și pentru un moment, lumea părea să-l iubească necondiționat. Copiii îl recunoșteau pe stradă, femeile îl priveau ca pe un miracol blond, iar Walt Disney însuși îi spusese: „Peter Pan va trăi cât trăiește lumea. Și vocea ta o să rămână în el pentru totdeauna.”

Dar lumea filmului nu are pentru totdeauna.

Timpul, nemilos, a început să-i scrie pe chip primele semne. Pubertatea i-a transformat fața copilăroasă într-una de adolescent. Acneea, timiditatea și stângăcia i-au înlocuit zâmbetul de afiș.

La studiouri, oamenii au început să-l evite. Nu mai era „micuțul Bobby”, ci doar un tânăr care crescuse prea repede pentru camera de filmat.

A mers într-o dimineață la poarta studiourilor, convins că totul e o neînțelegere. Paznicul, un om pe care-l știa din copilărie, i-a spus cu o voce stânjenită:

— Îmi pare rău, Bobby. Contractul s-a terminat. Nu mai ești pe listă.

A rămas în fața porții, privind înăuntru la platourile unde crescuse, și pentru prima oară a simțit ce înseamnă să fii aruncat afară din propriul tărâm de basm.

Fără ghidare, fără prieteni reali, fără școală, Bobby s-a pierdut încet. Încerca să mai prindă roluri, dar nimeni nu-l voia.

„E prea Disney”, spuneau unii regizori, „e prea copilăros”, ziceau alții.

La nouăsprezece ani, cariera lui era moartă, iar la douăzeci, își injecta heroină.

În scurt timp, de la platourile Walt Disney, a ajuns să doarmă pe podelele murdare ale unor apartamente ieftine din East Village, printre poeți ratați și dependenți pierduți.

Într-o seară, o femeie l-a întrebat dacă el chiar fusese actor, iar el, zâmbind amar, i-a spus:

— Da. Am fost băiatul care n-a vrut să crească. Și uite-mă acum.

Anii ʼ60 l-au găsit complet pierdut, un om fără chip, fără identitate, fără voce. Nimeni nu l-a mai recunoscut.

Hollywoodul, orașul care-i promisese eternitatea, nu mai știa cine este.

Disney își ridica noi eroi — Mickey Mouse, Cenușăreasa, Bambi — iar Peter Pan continua să zboare pe ecran, cu vocea lui Bobby, neatins de timp, neatins de moarte.

Pe 30 martie 1968, poliția a intrat într-o clădire abandonată din New York, una dintre multele care miroseau a frig și urină, și a găsit un trup.

Bărbatul părea tânăr, dar era de nerecunoscut. Nu avea acte, nici haine bune, nici vreo poveste în buzunar.

L-au declarat necunoscut, i-au luat amprentele, și, neprimind nicio potrivire, l-au îngropat pe Hart Island, insula celor fără nume, unde morții fără familie dorm unul peste altul în morminte comune.

Abia un an mai târziu, când mama lui a depus o plângere de dispariție și a cerut o verificare a amprentelor, poliția a descoperit adevărul.

Trupul fără nume era Bobby Driscoll, vocea lui Peter Pan, copilul care primise Oscarul din mâinile lui Walt Disney.

Dar era prea târziu.

Trupul lui fusese deja îngropat alături de alți necunoscuți.

Fără cruce, fără piatră, fără cântec.

Disney nu a spus niciun cuvânt.

Nu a existat niciun comunicat, nicio floare, nicio amintire publică.

Compania care construise un imperiu pe vocea și chipul lui a tăcut ca și cum nu ar fi existat niciodată.

Abia în 1998, la treizeci de ani după moartea lui, Disney i-a oferit postum titlul de Disney Legend — un trofeu rece și un text citit fără emoție, o recunoaștere venită prea târziu, când băiatul care nu voia să crească nu mai putea s-o audă.

Astăzi, milioane de copii încă râd, încă se uită la Peter Pan, încă aud vocea aceea care le promite că pot zbura și că, atâta timp cât cred în magie, nu vor îmbătrâni niciodată.

Dar în spatele acelei voci, ascuns adânc în istorie, există un mormânt fără nume, undeva pe o insulă din New York, unde pământul a înghițit pentru totdeauna trupul unui copil pe care lumea l-a uitat.

Și poate că e o ironie cosmică — sau poate o tragedie perfectă — că băiatul care a fost vocea copilăriei veșnice a fost ucis tocmai de lumea care i-a vândut promisiunea că nu va crește niciodată.

Pentru că, într-un final, Bobby Driscoll nu a crescut.

A rămas prins undeva între zbor și cădere, între basm și prăbușire, între aplauze și tăcere.

Iar vocea lui, care încă răsună în fiecare proiecție a lui Peter Pan, e tot ce a mai rămas dintr-un copil care a crezut, o clipă prea lungă, că magia nu moare niciodată.