$$$

 Bărbatul care vinde mici în Parcul Herăstrău nu mănâncă niciodată carne. L-am întrebat de ce și răspunsul lui m-a făcut să văd viața altfel.

Îl știu pe Nea Costel de când eram copil. Același loc de douăzeci de ani, același grătar, aceeași aromă care te lovește de la cincizeci de metri.

— Cei mai buni mici din București! striga el mereu.

Și avea dreptate. Coada la grătarul lui era mereu imensă.

Azi, în pauza de prânz, am stat să mănânc lângă grătar. Era mai liber, ploua mărunt.

— Nea Costele, dumneavoastră nu mâncați niciodată din ce vindeți?

A zâmbit.

— Nu, băiete. Niciodată.

— De ce? Nu vă plac micii?

— Îmi plăceau. Demult.

— Și ce s-a schimbat?

S-a uitat lung la mine, apoi s-a așezat pe un scaun.

— Ți-o spun, că ești client vechi. Dar să rămână între noi.

— Sigur.

— Acum douăzeci și doi de ani, aveam altă viață. Eram medic veterinar. Aveam cabinet în Drumul Taberei. Mergea bine.

— Ce s-a întâmplat?

— Într-o noapte, cineva mi-a adus un câine lovit de mașină. Era într-o stare groaznică. Am lucrat patru ore să-l salvez. Era o potaie amărâtă, dar m-am luptat pentru ea de parcă era cel mai scump câine de rasă.

— L-ați salvat?

— Da. Dar proprietarul nu s-a mai întors. Așa că a rămas la mine. I-am pus numele Norocel. Era cel mai devotat câine pe care l-am avut vreodată.

S-a oprit să întoarcă micii pe grătar.

— Într-o zi, Norocel a dispărut. L-am căutat peste tot. După trei zile, l-am găsit. Vecinul meu îl furase. Și îl tăiase.

Mi s-a făcut rău.

— De ce?

— Era sărac. Și beat. Și flămând. Și credea că un câine vagabond nu contează pentru nimeni. Când l-am confruntat, mi-a râs în față. „Era doar o javră", mi-a spus. „Am făcut un grătar bun din el."

— Doamne...

— În noaptea aia, m-am dus la el acasă cu o bâtă. Eram hotărât să-l omor. Dar când am ajuns, l-am găsit plângând. Copiii lui nu mâncaseră de trei zile. El nu mâncase de cinci. Omorâse câinele meu ca să-și hrănească familia.

— Și ce-ați făcut?

— Nimic. Am plecat. Și a doua zi am închis cabinetul. Nu mai puteam să mă uit la animale fără să mă gândesc la Norocel. Fără să mă gândesc câți oameni disperați ar face orice pentru o masă.

— Și v-ați apucat de mici?

— Nu imediat. Întâi am deschis o cantină socială. Mâncare gratis pentru săraci. Dar nu mergea. Oamenii erau prea mândri să accepte caritate. Așa că am făcut altceva. Am deschis grătarul ăsta. Mici la preț normal pentru cei cu bani, gratis pentru cei fără.

— Cum adică gratis?

— Vezi băiatul ăla? a arătat spre un tânăr care mânca lângă lac. Vine în fiecare zi. Comandă un mic, plătește. Dar eu îi dau trei. Și nu-i iau banii. Îi pun înapoi în buzunar când nu se uită.

— De ce nu-i spuneți direct?

— Mândria, băiete. Mândria e tot ce le-a mai rămas unora. Dacă le iei și asta, i-ai terminat.

Am numărat clienții din ultima oră. Cel puțin cinci „plătiseră" dar primiseră banii înapoi.

— Câți sunt?

— Vreo douăzeci-treizeci pe zi. Pensionari, șomeri, studenți săraci. Îi cunosc pe toți. Știu poveștile lor.

— Și nu pierdeți?

— Ba da. Pierd. Dar câștig altceva. În fiecare noapte, când mă culc, știu că douăzeci de oameni nu au adormit flămânzi. Asta valorează mai mult decât orice profit.

— Și carnea? De ce nu mâncați carne?

— Pentru că de fiecare dată când văd carne, îl văd pe Norocel. Și îmi amintesc că foamea face din oameni monștri. Și că eu pot să aleg: ori îi judec, ori îi hrănesc. Am ales să-i hrănesc.

În momentul ăla, o bătrână s-a apropiat timid.

— Aș vrea un mic, dar... am doar trei lei...

— Trei lei e perfect, mamă! a spus Nea Costel vesel. Tocmai am o ofertă – trei mici la preț de unul!

I-a împachetat trei mici mari și i-a dat și o pâine.

— Cadou de la casă, a spus el.

După ce bătrâna a plecat fericită, Nea Costel s-a întors spre mine.

— Vezi? Asta e plata mea. Zâmbetul ăla valorează cât tot aurul din lume.

— Nea Costele, pot să vă ajut cu ceva? Să contribui și eu?

— Doar continuă să vii. Și când vezi pe cineva care pare flămând, trimite-l la mine. Spune-i că am cele mai bune oferte din parc.

De atunci, vin de două ori pe săptămână. Și mereu las „bacșiș" de o sută de lei care „uităm" amândoi pe tejghea.

Săptămâna trecută, am adus un prieten fotograf. A făcut o postare despre Nea Costel. S-a viralizat. Acum vin oameni din tot orașul să „uite" bani la el.

Nea Costel încă nu mănâncă carne. Dar hrănește jumătate din săracii parcului.

Și în fiecare noapte, când închide grătarul, șoptește: „Pentru tine, Norocel. Ca să nu fi murit degeaba."