$$$

 

TEMĂ DE WEEKEND  (20)

LECȚIE DE VIAȚĂ 

Maria Stanciu are 76 de ani și stă pe ultimul scaun la masa de nuntă a nepotului ei, Radu. E o nuntă mare, scumpă - 200 de invitați, restaurant de lux din nordul Bucureștiului, meniu de 150 euro per persoană, formație live, decorațiuni opulente.

Maria stă la masa 18, ultima masă, lângă toaletele și bucătărie. Cu ea la masă sunt niște rude îndepărtate pe care Radu abia le cunoaște - mătuși de gradul trei, veri îndepărtați, oameni care au primit invitație din politețe, nu din dorință.

La masa 1, masa mirilor, stau părinții lui Radu - Elena și Mihai, fiica și ginerele Mariei. Sunt îmbrăcați elegant, zâmbesc pentru fotografii, arată ca dintr-un catalog. Elena poartă o rochie de 3.000 de euro. Mihai, un costum italian de 2.000 euro.

La mesele din față stau prietenii bogați, colegii de la corporație, familia soției lui Radu - oameni cu bani, cu mașini scumpe parcate afară, cu ceasuri care costă cât pensii întregi.

Și în spate, la masa 18, stă Maria. În rochia ei veche dar curată, cumpărată de la second-hand pentru 60 de lei. Cu pantofii din piele sintetică care o strâng dar sunt singurii pe care îi are "buni". Cu poșeta uzată din care a scos 500 de lei - tot ce putea să dea cadou la nuntă din pensia ei de 1.700 lei.

Doar cei care au fost puși la masa de la margine la propriile evenimente de familie știu că există o jenă care arde mai tare decât orice foc - jena de a fi ascuns pentru că ești sărac în familia ta bogată.

Maria se uită spre masa 1. Elena, fiica ei, râde cu invitații, face poze, postează pe Instagram. Nu se uită niciodată spre masa 18. Nu verifică dacă mama ei e bine. Nu vine să o întrebe de nimic.

De fapt, Elena nu a vrut ca Maria să vină la nuntă. Cu trei săptămâni înainte, au avut conversația.

"Mamă, poate e mai bine dacă tu nu vii la nuntă."

Maria înghețase. "Cum... cum să nu vin? E nunta nepotului meu!"

"Mamă, înțelege. E o nuntă foarte elegantă. Oameni importanți. Familia Ioanei - părinții miresei - sunt oameni de afaceri. Au standarde înalte. Și tu... ei bine... tu nu te potrivești."

"Nu mă potrivesc?"

"Mamă, te rog, nu te supăra. Dar uite-te realist. Tu porți haine vechi, vorbești... cum să spun... provincial. Ai părul alb, neveropsit. Unghiile tale sunt... ei bine, nu sunt făcute la salon. Și familia Ioanei o să observe. O să judece. O să creadă că venim dintr-o familie săracă."

"Dar VENIM dintr-o familie săracă! Sau cel puțin EU vin! Tu ai uitat de unde ai plecat?"

Elena suspinase. "Mamă, eu nu am uitat. Dar am muncit din greu să ajung unde sunt. Și la nunta fiului meu vreau să prezint o imagine bună. Nu vreau ca oamenii să vadă... să vadă de unde vin."

"Să mă vadă pe mine, vrei să spui."

"Mamă, te rog..."

"Bine. Dacă nu vrei să vin, nu vin."

Dar Radu, nepotul, aflase de conversație. Îl sunase pe Maria. "Bunico, vii la nunta mea. Mami nu ar fi trebuit să spună asta. Îmi pare rău. Te aștept."

Și Maria venise. Dar Elena și-a luat revanșa - a pus-o la masa 18, cât mai departe, cât mai invizibilă.

În timpul mesei, Maria mănâncă liniștită. Mâncarea e sofisticată - carpaccio de vită, risotto cu trufe, file mignon cu sos de vin. Maria nu recunoaște majoritatea preparatelor. Mănâncă politicos, încet, încercând să imite cum mănâncă ceilalți.

La un moment dat, un chelner trece pe lângă masa ei și o întreabă: "Doamnă, vă place mâncarea?"

"E foarte bună. Mulțumesc."

Chelnerul zâmbește și pleacă. E singurul care i-a vorbit în două ore.

După masă, Radu vine la microfonul DJ-ului. "Vreau să mulțumesc tuturor celor prezenți astăzi! Părinților mei, care m-au susținut mereu! Părinților Ioanei, pentru primirea lor caldă! Prietenilor noștri, fără de care viața noastră nu ar fi la fel! Vă iubim pe toți!"

Nu o menționează pe Maria. Nici măcar o dată.

După dans și discursuri, Elena vine în sfârșit la masa 18. Stă o clipă lângă Maria.

"Mamă, totul bine?"

"Da, dragă. Totul minunat."

"Bine. Mă duc înapoi, am invitați de salutat."

Asta e tot. Treizeci de secunde.

La ora unsprezece seara, Maria se ridică să plece. E obosită, picioarele o dor de la pantofii strâmți, spatele o doare de la scaunul incomod.

Se apropie de Radu să îi spună la revedere. Radu e înconjurat de prieteni, toți râzând, cu pahare în mână.

"Radu, dragul bunicii, plec acasă. Felicitări încă o dată!"

Radu se întoarce, zâmbește mecanic. "Mulțumesc, bunico! Mulțumesc că ai venit!"

"Să fii fericit, băiete."

Se îmbrățișează rapid. Maria simte că e o îmbrățișare de formă. Radu e deja cu gândul la prietenii lui.

Elena nici măcar nu observă că Maria pleacă.

Afară, Maria așteaptă taxiul. E frig, noiembrie. Își strânge jacheta subțire pe ea. Taxiul vine după cincisprezece minute. Șoferul e un bărbat de vreo patruzeci de ani.

"La Rahova, vă rog", spune Maria.

"Rahova? De la nuntă în Pipera până în Rahova? E departe, doamnă."

"Știu. Cât costă?"

"Vreo 80 de lei."

Maria se gândește. 80 de lei e mult din cei 1.700 lei pe care îi are. Dar ce altă opțiune are? Autobuzul de noapte?

"E în regulă. Haideți."

Pe drum, șoferul încearcă conversație. "Ați fost la nuntă?"

"Da. Nepotul meu."

"Frumos restaurant. Scump, probabil."

"Da. Foarte."

"Și dumneavoastră unde ați stat la masă?"

Maria ezită. "În spate. La ultima masă."

Șoferul o privește în oglinda retrovizoare. "Ultima masă? De ce? Nu sunteți familie apropiată?"

"Ba da. Sunt bunica mirelui."

Șoferul tace câteva secunde. "Și v-au pus la ultima masă? Pe dumneavoastră, bunica?"

"Da."

"Îmi pare rău să aud asta, doamnă."

Ajunși în Rahova, în fața blocului vechi al Mariei, șoferul oprește.

"80 de lei, doamnă."

Maria scoate banii. Șoferul îi privește - bani vechi, șifonați, din portofel uzat.

"Doamnă, știți ce? Faceți 50 de lei. Nu vreau să vă iau tot."

"Nu, nu, am spus 80."

"Insist. 50."

Maria simte lacrimile venind. "Mulțumesc. Sunteți foarte bun."

"Nu sunt bun, doamnă. Doar mi se pare greșit că un taximetrist străin vă tratează mai bine decât propria familie."

Maria intră în apartament și plânge. Plânge pentru umilirea de a fi fost pusă la ultima masă. Pentru că fiica ei s-a rușinat cu ea. Pentru că nepotul ei nici măcar nu a observat când a plecat.

A doua zi, Elena o sună.

"Mamă, am văzut că ai plecat devreme aseară. E totul bine?"

"Da, dragă. Eram obosită."

"Bine. Și... mamă, vreau să îți spun ceva. Mihai și cu mine am vorbit. Data viitoare când avem evenimente mari, poate e mai bine dacă tu nu vii. Nu pentru că nu te iubim, ci pentru că... știi... sunt medii diferite. Și tu te simți incomodă, noi ne simțim jenați... e mai bine pentru toți așa."

Maria nu poate vorbi. După câteva secunde, reușește: "Înțeleg."

"Mulțumesc, mamă. Știam că o să înțelegi. Te iubesc!"

Închide.

Maria stă în apartamentul ei mic și se gândește. Această fiică pentru care a muncit toată viața - spălând rufe, curățând case, vânzând la piață - ca ea să aibă școală, haine, mâncare. Această fiică care acum se rușinează cu ea.

Săptămâna următoare, Maria primește pe WhatsApp fotografiile oficiale de la nuntă. Scrollează prin ele. Sunt sute. Mirii zâmbitori, părinții eleganți, invitații fericiți.

Nu există nicio fotografie cu ea. Niciuna. E ca și cum nu ar fi fost acolo.

În decembrie, e ziua Mariei - 76 de ani. Elena o sună.

"La mulți ani, mamă!"

"Mulțumesc, dragă."

"Vrei să venim să te vedem?"

"Dacă aveți timp..."

"Ei, mamă, tu știi că timpul nostru e limitat. Dar te sun, important e asta, nu?"

"Da, dragă. Asta e important."

Nu vin. Nimeni nu vine.

Maria stă singură la masa din bucătărie, cu o felie de tort cumpărat de la Mega Image pentru 8 lei. Aprinde o lumânare și face o urare: "Să fiu invizibilă pentru totdeauna. Măcar așa nu mai sunt o jenă."

În ianuarie, Maria se îmbolnăvește. Gripă urâtă, febră mare. Stă în pat patru zile. Nu sună pe nimeni. Pentru ce? Ca să audă "mamă, nu pot să vin acum, sunt ocupată"?

În februarie, Elena o sună din senin. "Mamă, am nevoie de o favoare."

"Spune, dragă."

"Poți să ai grijă de copilul Andrei - al doilea nepot - vineri și sâmbătă? Noi plecăm într-un city break și bona nu poate."

"Adică... vrei ca eu să am grijă de el?"

"Da. Știu că e mult de cerut, dar tu ești bunica. E normal să ajuți."

Maria e șocată de tupeul fiicei ei. "Elena, când ai avut nevoie să nu fiu vizibilă la evenimente, am fost prea săracă și prea jenantă. Dar când ai nevoie de bonă gratuită, sunt destul de bună?"

"Mamă, nu fi dramatică! Ți-am cerut o favoare simplă!"

"Nu. Nu pot. Găsește altă soluție."

"MAMĂ! Familia se ajută!"

"Familia se ajută, Elena. Dar eu nu mai sunt familie pentru tine. Sunt o jenă pe care o ascunzi. Deci găsește altă jenă să îți facă favori."

Și închide.

Elena nu o mai sună trei luni.

În mai, Radu o sună pe Maria. "Bunico, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Mami mi-a spus că v-ați certat."

"Nu ne-am certat, dragul meu. Doar am înțeles care e locul meu."

"Bunico, eu te iubesc. Și îmi pare rău că te-am pus la masa aia la nuntă. Nu eu am decis, a fost mami."

"Știu, Radu. Dar tu nu ai intervenit. Tu nu ai spus 'nu, bunica stă lângă mine'. Ai lăsat-o să mă pună acolo și ai făcut ca și cum nu există."

"Îmi pare rău..."

"E târziu pentru scuze, dragul meu. Dar îți mulțumesc pentru telefon."

Acum, în octombrie, Maria trăiește singură, liniștită. Nu mai așteaptă telefoane de la Elena. Nu mai speră să fie invitată la evenimente. A acceptat că pentru familia ei bogată, ea e o relicvă jenantă a unui trecut sărac pe care vor să îl uite.

Și a învățat că poți să îți crești copiii cu sacrificii nesfârșite, dar când ei ajung sus, s-ar putea să te lase jos - nu din ură, ci din rușine. Pentru că le aduci aminte de unde au venit. Și asta nu se potrivește cu imaginea pe care vor să o prezinte lumii.

Că cel mai dureros abandon nu e cel fizic - e cel social. Când ești prezent dar invizibil. Când ești familie dar ascuns. Când ești iubit "în privat" dar renegat în public.

Și că scaunul de la marginea sălii spune mai mult despre o familie decât toate fotografiile perfecte de pe Instagram.

Text preluat de pe Facebook.