$$$

 Proiectul Porțile de Fier I a fost rezultatul a peste un deceniu de studii hidrologice, geologice și inginerești. Încă din anii ’50, specialiștii români și iugoslavi au analizat cu atenție potențialul energetic al Dunării în sectorul defileului Carpaților, unde fluviul, prins între stânci abrupte, dezvoltă o forță uriașă, dar greu de controlat. Ideea de a construi o hidrocentrală comună a apărut din dorința de a valorifica această energie naturală și de a îmbunătăți navigația, până atunci extrem de periculoasă. În 1963, România și Iugoslavia au semnat un acord istoric prin care s-a stabilit construirea unui complex hidrotehnic de proporții colosale, ce avea să devină un simbol al cooperării și progresului tehnic din acea perioadă.

Lucrările au început în anul 1964, într-o zonă de o frumusețe spectaculoasă, dar și de o complexitate geologică uriașă. Dunărea, în acea porțiune, străbate munți stâncoși, formează vârtejuri și adâncimi greu de măsurat. A fost nevoie de o mobilizare fără precedent: mii de muncitori, ingineri, topografi și specialiști au fost trimiși în zonă, iar utilajele grele au fost aduse din toată țara și din străinătate. Construcția s-a desfășurat concomitent pe ambele maluri — românesc și iugoslav — fiecare țară realizând propria parte a barajului, a ecluzelor și a centralei electrice. Era o lucrare comună, planificată până la cel mai mic detaliu, într-o perioadă în care colaborările internaționale de acest gen erau rare.

Barajul, inima întregului sistem, a fost gândit ca o structură masivă de 1.278 de metri lungime, realizată din beton armat de înaltă rezistență. A fost proiectat să suporte o presiune colosală, provenită din acumularea unui volum imens de apă în spatele său. În timpul lucrărilor s-au folosit peste 3 milioane de metri cubi de beton și cantități impresionante de oțel, iar logistica proiectului a fost printre cele mai dificile din Europa acelor ani. Condițiile naturale au impus soluții inginerești inovatoare — inclusiv consolidarea malurilor și realizarea unor fundații adânci, care să asigure stabilitatea structurii pe termen lung.

Unul dintre cele mai dramatice momente ale construcției a fost deviarea Dunării. Fluviul, care până atunci curgea liber prin defileu, a trebuit parțial oprit și deviat printr-un canal artificial, pentru a permite ridicarea barajului principal. În septembrie 1970, în fața unei mulțimi uriașe, a avut loc momentul simbolic în care s-a închis complet cursul Dunării, iar apa a început să se ridice lent în spatele barajului. A fost un moment istoric, încărcat de emoție și semnificație, comparabil cu marile momente inginerești din lume — un triumf al omului asupra naturii, dar și o dovadă a priceperii și curajului celor care au lucrat acolo.

După șase ani de eforturi continue, hidrocentrala Porțile de Fier I a fost inaugurată oficial în 1972. Era o construcție dublă: pe malul românesc — centrala „Porțile de Fier I”, iar pe malul iugoslav — centrala „Đerdap I”. Fiecare parte avea câte șase turbine Kaplan de mare putere, acționate de generatoare uriașe. Puterea totală instalată depășea 2.000 MW, făcând din acest complex cea mai mare hidrocentrală din Europa la acel moment. Energia produsă era împărțită în mod egal între cele două țări, conform acordului internațional.

Construcția Porților de Fier I a avut însă și un preț emoțional și cultural uriaș. Formarea lacului de acumulare — cu o lungime de peste 150 de kilometri și o adâncime medie de 30 de metri — a dus la scufundarea a numeroase sate și insule. Cea mai cunoscută pierdere a fost Insula Ada Kaleh, un mic paradis oriental locuit de o comunitate turcească, renumită pentru moscheea sa, dulciurile tradiționale și grădinile de trandafiri. Locuitorii au fost relocați înainte ca insula să fie acoperită de ape, însă amintirea locului a rămas vie în istorie și în literatură, ca simbol al sacrificiului făcut în numele progresului.

Pe lângă rolul energetic, Porțile de Fier I a adus o transformare radicală a navigației pe Dunăre. Au fost construite două ecluze duble de mari dimensiuni, care permit trecerea navelor de până la 3.000 de tone, asigurând o legătură sigură între Marea Neagră și Europa Centrală. Aceste ecluze au transformat Dunărea într-o cale navigabilă modernă, deschisă tot timpul anului, și au redus considerabil numărul de accidente din defileu. În plus, sistemul barajului a contribuit la reglarea debitului fluviului, prevenind inundațiile devastatoare care altădată loveau satele din aval.

Astăzi, la mai bine de jumătate de secol de la inaugurare, Porțile de Fier I rămâne o capodoperă inginerească și o piesă vitală în sistemul energetic românesc. Produce anual peste 5 miliarde de kWh de energie electrică, o sursă curată și durabilă. În vecinătatea ei funcționează și Porțile de Fier II, inaugurată în 1984, care completează acest complex hidrotehnic unic în Europa. Împreună, cele două hidrocentrale formează un monument al muncii, al curajului și al cooperării internaționale — o dovadă că, atunci când știința, voința și solidaritatea se unesc, omul poate modela chiar și cele mai puternice forțe ale naturii.