$$$

 Paznicul de noapte de la cimitirul Bellu m-a găsit dormind pe mormântul soției și, în loc să mă dea afară, s-a așezat lângă mine cu o sticlă de țuică.

— Știu că e închis cimitirul, am bombănit eu, ridicându-mă de pe piatra rece. Plec imediat.

— Stai jos, omule, a spus el calm. Nu te dau afară.

S-a așezat pe marginea mormântului alăturat și a deșurubat sticla. Mirosul înțepător de țuică mi-a lovit nările.

— Bei? m-a întrebat, întinzându-mi sticla.

Am luat o gură. Mi-a ars gâtul, dar m-a încălzit.

— De cât timp? a întrebat el, arătând spre mormânt.

— Trei luni.

— Prima dată când dormi aici?

— A patra.

A râs încet.

— Amator. Eu am dormit aici șaizeci și trei de nopți la rând după ce mi-a murit nevasta. De-aia m-am și angajat paznic. Să fiu aproape.

L-am privit pentru prima dată atent. Avea vreo șaizeci de ani, față brăzdată și ochi triști.

— Cum o chema? l-am întrebat.

— Maria. A ta?

— Ana.

— Nume frumoase. Femei frumoase?

— Cea mai frumoasă, am spus eu.

— Așa zicem toți, a oftat el. Și avem dreptate.

Am stat în tăcere, pasându-ne sticla.

— Știi care e problema cu morții? a spus el după un timp. Că nu-ți pot răspunde când îi întrebi de ce.

— De ce, ce?

— De ce au plecat. De ce tocmai ei. De ce tocmai atunci.

— Ana avea cancer, am spus eu. Știam de ce.

— Nu, a clătinat el din cap. Știi cum. Nu de ce. E diferit.

Avea dreptate. Știam cum murise Ana, dar nu înțelegeam de ce universul o alesese pe ea.

— Vrei să-ți arăt ceva? m-a întrebat paznicul.

L-am urmat printre morminte. Luna plină lumina aleile ca într-un film alb-negru. Ne-am oprit la un cavou impresionant.

— Familia Ionescu, a spus el. Bogătani. Toți morți în același an – 1918, gripa spaniolă. Șase membri. De la bunic la nepot de doi ani.

Ne-am mutat la altul.

— Aici, tânăr de douăzeci și doi de ani. Accident de motocicletă în ziua nunții.

Altul.

— Femeie de treizeci de ani. Moartă la naștere împreună cu copilul.

— De ce-mi arăți astea? l-am întrebat.

— Ca să înțelegi că nu ești special. Că durerea ta, oricât de mare, a mai fost simțită de milioane înaintea ta. Și va fi simțită de milioane după tine.

— Asta ar trebui să mă consoleze?

— Nu. Ar trebui să te facă să înțelegi că supraviețuirea e posibilă. Uite în jurul tău – sute de mii de morți. Dar pentru fiecare, a existat cineva care a plâns. Și majoritatea celor care au plâns au continuat să trăiască.

Ne-am întors la mormântul Anei. M-am așezat iar jos.

— Îți spun un secret, a continuat paznicul. Morții nu vor ca noi să murim odată cu ei. Vor să trăim pentru ei. Să facem ce n-au mai apucat ei să facă.

— Ana voia să vadă aurora boreală, am spus brusc. Economiseam pentru o călătorie în Norvegia.

— Și?

— Și acum n-are rost. N-are rost fără ea.

Paznicul s-a ridicat și s-a dus la mormântul alăturat. A scos un briceag și a început să curețe piatra de mușchi.

— Ăsta e mormântul Mariei, a spus el. În fiecare noapte îl curăț. Știi ce scrie pe el?

M-am apropiat. În lumina lunii am citit: „Maria Stancu. 1950-2019. A văzut aurora boreală."

— Ai fost în Norvegia? l-am întrebat.

— Anul trecut. La șaptezeci de ani, cu artrită și pensie de căcat. Am vândut mașina, am împrumutat bani și m-am dus. Pentru ea.

— Și cum a fost?

— Magic. Și când cerul s-a umplut de lumini verzi, am plâns ca un copil. Și am simțit-o pe Maria lângă mine. Pentru prima dată în doi ani, am simțit-o cu adevărat.

Mi-am șters lacrimile.

— Dar tu cum știi de Ana și Norvegia? l-am întrebat brusc.

A zâmbit trist.

— Pentru că am fost doctorul ei. Doctorul Stancu. I-am dat diagnosticul. Am văzut cum vi s-a prăbușit lumea în cabinet. Și am auzit-o spunându-ți să nu renunți la vis.

M-am ridicat șocat.

— Tu... tu ești doctorul Stancu? Dar ai spus că ești paznic...

— Sunt. M-am lăsat de medicină după ce-a murit Maria. Nu mai puteam să dau diagnostice de moarte. Așa că păzesc morții acum. E mai ușor decât să-i trimiți aici.

— Îmi pare rău, am spus eu. Pentru Maria. Pentru tot.

— Știi ce mi-a spus Ana înainte de ultima operație? m-a întrebat el.

Am clătinat din cap.

— Mi-a spus: „Aveți grijă de soțul meu. O să vrea să moară odată cu mine. Nu-l lăsați."

— Nu mi-ai spus niciodată...

— Acum îți spun. De-aia sunt aici în fiecare noapte când vii tu. Nu paznic de meserie – paznic de suflete. Paznicul tău.

Am început să plâng în hohote. El m-a lăsat să plâng.

— Mergi în Norvegia, a spus el când m-am calmat. Pentru Ana. Pentru tine. Pentru că viața merge înainte, chiar când noi vrem să stea pe loc.

— Vin cu tine, am spus spontan.

— Ce?

— Dacă mai mergi o dată. Să le arătăm la amândouă.

A râs.

— Doi nebuni bătrâni la Cercul Polar?

— Un doctor pensionar și un inginer șomer. Ce poate merge rău?

Ne-am strâns mâinile peste mormântul Anei.

Șase luni mai târziu, stăteam amândoi în zăpadă la Tromsø, privind cerul verde dansând deasupra noastră. Am scos cenușa Anei și el pe cea a Mariei.

— Gata, fetelor, am spus. Ați văzut aurora. Acum puteți pleca liniștite.

Vântul arctic a luat cenușa și a purtat-o spre lumini.

Pentru prima dată în aproape un an, am simțit pace.