$$$

 Viena, anul 1761.

Un băiat de cinci ani, cu obrajii roșii și părul deschis la culoare, stă în fața unui clavicord vechi. De-abia îi ajung picioarele la pedale, dar degetele lui se mișcă pe clape cu o siguranță nefirească. Tatăl său, Leopold Mozart, un muzician respectat, îl privește uluit.

„Wolfgang, ți-am arătat doar o dată bucata asta. Cum o ții minte?”

Copilul zâmbește fără să ridice privirea.

„Nu știu, tată. O aud în cap și degetele o cântă singure.”

La doar cinci ani, compunea piese pentru pian și vioară.

La șase ani, împreună cu sora lui, Nannerl, a fost chemat la palatul imperial din Viena. Sala era plină de nobili. Împărăteasa Maria Tereza l-a privit zâmbind și i-a spus:

„Hai, micuțule, arată-mi ce știi.”

Mozart s-a urcat pe scaun, s-a aplecat puțin peste claviatură și a început să cânte. Nu citea nicio partitură. Totul curgea din memorie, cu o precizie și o expresivitate care au făcut întreaga curte să amuțească.

Când a terminat, s-a ridicat, a făcut o plecăciune adâncă și a întrebat cu seriozitatea unui adult:

„Mai pot să cânt una?”

Împărăteasa a izbucnit în râs și l-a aplaudat.

„Cum ai învățat să cânți așa, copilule?”

„Nu știu, doamnă”, a răspuns Mozart, ridicând din umeri. „Cred că muzica a fost în mine dinainte.”

Pe drumul de întoarcere, tatăl său nota cu grijă fiecare compoziție.

Wolfgang cânta din memorie lucrări pe care le auzise o singură dată. Uneori, când cineva încerca să-i copieze notele, scria partitura invers, din joacă, doar ca să vadă cât de repede se vor prinde ceilalți.

Anii copilăriei au fost un carusel de geniu și epuizare. Familia călătorea din oraș în oraș – Paris, Londra, Milano, Roma – pentru a arăta lumii minunea din Salzburg.

Uneori dormea în trăsuri, alteori în camere reci de han, dar dimineața, oricât de obosit ar fi fost, cerea mereu același lucru:

„Tată, unde e pianul?”

La 8 ani a scris prima simfonie. La 12 ani – prima operă.

La 14 ani, în Roma, a ascultat o piesă secretă a Vaticanului, Miserere de Allegri, interzisă la copiere sub pedeapsa excomunicării.

A venit acasă, a luat un condei și a rescris-o perfect din memorie.

Când Papa a aflat, nu l-a pedepsit. L-a felicitat.

Pe măsură ce a crescut, geniul i-a adus și povara neînțelegerii. Mulți îl considerau prea imprevizibil, prea tânăr, prea sincer. Compunea pentru comandanți, pentru împărați și pentru femei. Dar tot timpul repeta aceeași frază:

„Eu nu scriu pentru ei. Scriu pentru muzică. Restul e zgomot.”

Când scria, timpul se oprea.

Lucra nopți întregi, cu lumânarea aproape topită.

Notele îi veneau în valuri. Nu corecta nimic, nu ștergea, nu ezita.

„Vă spun adevărul,” le spunea prietenilor. „Simfoniile sunt deja complete în capul meu. Eu doar le copiez.”

A murit tânăr, la 35 de ani, într-o noapte rece de decembrie, sărac și obosit, dar lăsând în urmă peste 600 de lucrări.

Unele dintre ele, scrise înainte să poată scrie litere.

„Nu compun muzica, doar o aud. Eu sunt doar trecerea ei prin lume.”

Sursa: Atlasul Vieții