$$$

 L-am văzut pe tata râzând cu o fetiță blondă în brațe, în fața blocului de pe Calea Victoriei. După cincisprezece ani de când ne-a părăsit fără nicio explicație.

Mâinile mi-au început să tremure pe volanul mașinii parcate vizavi. Fetița avea vreo patru ani și-l strângea de gât ca pe cel mai prețios lucru din lume. Lângă ei, o femeie tânără îi privea cu dragoste. Familia perfectă pe care n-am avut-o niciodată.

Am coborât din mașină. Picioarele mi se înmuiaseră, dar furia îmi dădea putere.

— Tati, hai să mergem la înghețată! striga fetița.

Vocea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. „Tati". Același cuvânt pe care-l foloseam și eu cândva.

M-am apropiat. El m-a văzut primul. Zâmbetul i-a înghețat pe față. A devenit alb ca varul și a pus fetița jos cu mâini tremurânde.

— Du-te la mami, micuțo, i-a spus cu vocea spartă.

Femeia și-a dat seama că ceva nu era în regulă. A luat fetița de mână și s-au îndepărtat câțiva pași.

— Elena... a șoptit tata.

— Cincisprezece ani, am spus eu. Vocea îmi era rece ca gheața. Cincisprezece ani în care mama a plâns în fiecare noapte. În care am crescut fără tată. În care am crezut că am făcut ceva greșit și de-aia ai plecat.

— Elena, te rog, lasă-mă să-ți explic...

— Ce să-mi explici? Că ai o altă familie? Că pe ei îi iubești mai mult?

Ochii lui s-au umplut de lacrimi. Nu-l văzusem niciodată plângând.

— Nu înțelegi nimic, a spus el. Habar n-ai prin ce-am trecut.

— Tu ai trecut prin ceva? am râs amar. Mama a lucrat trei joburi ca să mă țină în școală. Eu am dormit cu poza ta sub pernă ani întregi, sperând că te întorci. Și tu mi vorbești de suferință?

Femeia s-a apropiat cu fetița.

— Dragule, totul e în regulă? l-a întrebat pe tata.

— Da, Anca. Du-o pe Sofia sus. Vin și eu imediat.

După ce au plecat, tata s-a așezat pe o bancă din fața blocului. Părea brusc bătrân și obosit.

— Știi de ce am plecat? m-a întrebat.

— Pentru că nu ne-ai iubit destul.

— Pentru că v-am iubit prea mult, a spus el și și-a scos portofelul din buzunar.

A scos o poză veche, uzată la colțuri. Eram eu și mama, în parcul Herăstrău. Aveam vreo zece ani.

— Port poza asta cu mine de cincisprezece ani. În fiecare zi mă uit la ea.

— Atunci de ce? De ce ai plecat?

Tata a respirat adânc.

— Fratele meu, unchiul Radu, își amintești de el?

— Vag. A murit când eram mică.

— N-a murit. E în închisoare. Pentru crimă organizată. Când poliția a început să-l ancheteze, m-a amenințat. Ori lucrez pentru el, ori vă omoară pe tine și pe mama.

M-am așezat lângă el. Picioarele nu mă mai țineau.

— Am refuzat să lucrez pentru el. Așa că am făcut singurul lucru pe care-l puteam face. Am dispărut. Am simulat că v-am părăsit pentru altă femeie. Era singurul mod să vă țin în siguranță. Dacă păream că nu-mi pasă de voi, Radu nu v-ar mai fi folosit ca pe o pârghie împotriva mea.

— Dar... mama... Ea a suferit atât de mult...

— Știu, a șoptit el. În fiecare noapte visez cum vă cer iertare. Dar era mai bine să mă urâți și să fiți în viață, decât...

S-a oprit. Nu putea continua.

— Anca și Sofia?

— Le-am cunoscut acum trei ani. După ce Radu a fost condamnat definitiv. Anca știe toată povestea. Sofia... ea e prea mică.

Am stat în tăcere minute întregi. Toată ura pe care o purtasem cu mine se topea încet, lăsând în urmă doar o durere surdă.

— Mama știe?

— Nu. Era mai sigur dacă nu știa. Reacția ei trebuia să fie autentică.

— Și acum? De ce nu te-ai întors?

— Cum să mă întorc după cincisprezece ani? Cum să vă spun că v-am mințit pentru binele vostru? Cum să vă cer să mă iertați?

L-am privit pentru prima dată cu adevărat. Avea părul alb și riduri adânci. Ochii îi erau la fel ca ai mei – căprui cu sclipiri verzi.

— Mama încă te iubește, am spus încet. Nu s-a recăsătorit niciodată.

A început să plângă. Plângea urât, cu sughițuri, ca un copil.

— Îmi pare atât de rău, Elena. Atât de rău...

L-am îmbrățișat. După cincisprezece ani, l-am îmbrățișat pe tatăl meu.

— Hai să mergem să vorbim cu mama, am spus. Împreună.

S-a uitat la mine cu speranță și teamă în același timp.

— Crezi că mă va ierta?

— Nu știu. Dar merită să încerci. Pentru că secretele astea ne-au distrus pe toți destul.

Ne-am ridicat de pe bancă. În spatele nostru, Anca și Sofia priveau de la fereastră.

— Ele sunt familia ta acum, am spus.

— Voi veți fi mereu familia mea, Elena. Întotdeauna.

Am mers spre mașina mea. Avea de ales – să rămână cu viața lui nouă sau să înfrunte trecutul.

A ales trecutul. A ales adevărul.

A ales, în sfârșit, să fie tata.