$$$

 Dalida.

 În anul 1987, ea a ales să-și încheie viața, luând o doză fatală de somnifere. Cântecele „Paroles, paroles”, „Salma ya Salama”, „Je suis malade”, interpretate de ea, au devenit hituri de renume mondial. 

Era faimoasă și admirată, însă întreaga sa existență a fost umbrită de un șir neîntrerupt de tragedii și sinucideri: trei bărbați pe care i-a iubit și-au luat viața. În cele din urmă, și artista a urmat același drum.

Dalida, al cărei nume adevărat era Iolanda Cristina Gigliotti, s-a născut la 17 ianuarie 1933, la Cairo. Tatăl ei era italian, iar mama – franțuzoaică.

Șomajul care lovise Italia la începutul secolului XX l-a determinat pe bunicul Iolandei, Giuseppe Gigliotti, să se stabilească în Cairo. De ce în Egipt și nu pe continentul american, unde mulți dintre compatrioții săi plecau în căutarea norocului? Răspunsul era simplu: din lipsă de bani. Egiptul era aproape de Calabria, iar drumul până acolo costa mai puțin. Giuseppe era croitor și nu trăia în belșug. Familia sa ducea o viață modestă, dar decentă, până la moartea sa prematură, la doar patruzeci de ani. Când fiul său Pietro a crescut, a găsit o slujbă bună la Operă, s-a căsătorit cu Giuseppina și s-a stabilit împreună cu ea în cartierul Shoubra al orașului Cairo. Au avut trei copii: Orlando, Iolanda și Bruno.

Spre deosebire de frații ei, Iolanda s-a născut cu mari dificultăți. Medicii au fost nevoiți să folosească forcepsul, iar copilul a venit pe lume cianotic. A fost botezată de urgență, de teamă că nu va supraviețui. Mai târziu, teama de sufocare avea să o însoțească toată viața, iar tentația morții avea să-i bântuie singurătatea. Ea însăși avea să o întrebe pe mama sa dacă, la naștere, nu s-a imprimat în creierul ei o umbră, o urmă neagră a acelei suferințe.

Când avea zece luni, o infecție i-a atins ochii, dar părinții nu s-au arătat prea îngrijorați. „O simplă oftalmie”, a spus medicul local, recomandând să i se acopere ochii timp de patruzeci de zile. Micuța nu înțelegea de ce întunericul o învăluise și încerca necontenit să-și smulgă bandajele, așa că părinții au fost nevoiți să-i lege mâinile. Tatăl i-a spus: „Facem asta ca să fii frumoasă, ca să ai ochi minunați, ochii unei regine egiptene, ochii Nefertitei.”

La sfârșitul celor patruzeci de zile, pansamentele au fost înlăturate, însă infecția nu dispăruse – dimpotrivă, se agravase. Nervațiunea oculară, căutând lumina, s-a deplasat spre colțul nasului, provocându-i un strabism. După câteva zile, un ochi s-a vindecat, dar celălalt a rămas afectat, iar durerile cumplite de cap îi sfâșiau din când în când copilăria. Prima operație a avut loc la un an și jumătate, dar rezultatul a fost doar parțial. O a doua intervenție a urmat la vârsta de patru ani. Fetița a fost nevoită să poarte ochelari groși pentru a se apăra de lumina puternică a soarelui egiptean, iar colegii au început să o strige „cu patru ochi”.

La treisprezece ani, Iolanda și-a aruncat ochelarii pe fereastră. Din rățușca cea urâtă se transformase într-o tânără fermecătoare. Învăța într-o școală catolică, unde studia araba, franceza și engleza, și participa la piese de teatru cu subiect biblic, prilej cu care i s-a conturat pentru prima dată talentul actoricesc.

Când Iolanda avea doisprezece ani, tatăl ei a murit la patruzeci și unu de ani, frânt de suferințele trăite într-un lagăr în care fusese deportat de britanici, stăpânii Egiptului de atunci.

La șaisprezece ani, după terminarea școlii, a început să lucreze ca secretară într-o companie farmaceutică. În anul 1954, la vârsta de douăzeci și unu de ani, Iolanda a câștigat concursul „Miss Egipt” (cu măsurile 95-52-95 și înălțimea de 1,68 m), primind imediat oferte din lumea cinematografiei.

Ca nume de scenă, tânăra a ales mai întâi Dalila, eroina biblică ce l-a ademenit și pierdut pe Samson. Mai târziu, a schimbat o literă, iar astfel s-a născut numele Dalida. Atât artista, cât și biografii ei au considerat că acest pseudonim i-a fost sortit. Așa cum Dalila l-a lipsit pe Samson de putere, tot așa și bărbații Iolandei au fost copleșiți de un destin tragic. Trei dintre ei s-au sinucis, iar ea însăși, după două tentative, a reușit în cele din urmă să-și curme viața.

Sub acest nume avea să fie cunoscută la Paris, oraș în care a sosit în anul 1954. Iolanda s-a stabilit pe strada Jean-Mermoz, iar vecinul ei de atunci era nimeni altul decât un tânăr încă necunoscut – Alain Delon. Ea spera să-și continue cariera de actriță, însă destinul i-a întors spatele: cinematografia nu i-a deschis porțile, iar cei din jur au sfătuit-o să se dedice muzicii, nu filmului. Tânăra a început să ia lecții de canto cu Roland Berger și a participat la diverse concursuri, unul dintre ele schimbându-i viața. Acolo a fost remarcată de directorul muzical al postului de radio „Europe 1”, Lucien Morisse, care a început să colaboreze cu ea. Curând, Dalida a lansat melodia „Bambino”, un succes răsunător ce i-a adus celebritatea și a marcat începutul ascensiunii sale spectaculoase.

La cinci ani după începutul legăturii lor sentimentale, Dalida s-a căsătorit cu Lucien Morisse. Căsnicia însă a durat puțin: iubirea se stingea, iar în timpul unui turneu, artista a trăit o poveste de dragoste cu pictorul polonez Jean Sobieski. Morisse nu i-a putut ierta trădarea și a cerut divorțul, deși cei doi au păstrat o legătură prietenească până la sfârșitul vieții lui.

În 1962, Dalida și-a cumpărat o casă pe Montmartre – aceeași în care locuise odinioară Louis-Ferdinand Céline, autorul romanului Călătorie la capătul nopții. În acea casă Dalida avea să trăiască tot restul vieții și tot acolo își va sfârși, simbolic, propria „călătorie la capătul nopții”.

În 1965, artista a interpretat „Dansul lui Zorba” (La danza di Zorba / La danse de Zorba), pe muzica lui Theodorakis, cântec care s-a bucurat de un succes imens.

O tragedie cutremurătoare a marcat viața ei în 1967, la Festivalul de la Sanremo, unde a cântat în duet cu tânărul compozitor italian Luigi Tenco, bărbatul cu care intenționa să se căsătorească. Melodia lor, „Ciao amore, ciao” („Adio, iubire, adio”), nu a fost admisă în finală, iar Tenco, doborât de eșec, s-a sinucis. Când a aflat vestea, Dalida a încercat, la rândul ei, să-și pună capăt vieții înghițind o doză mare de somnifere. A fost salvată în ultimul moment, dar a rămas 90 de ore în comă. Recuperarea a fost lungă și dureroasă, iar efectele acelei tentative – episoade de surditate și pierderi de memorie – au urmărit-o ani de zile. În acea perioadă, sprijinul cel mai constant i-a venit din partea fostului ei soț, Lucien Morisse.

Cuprinsă de depresie, Dalida a plecat în India în căutarea liniștii sufletești. Acolo s-a întâlnit cu un înțelept care i-a spus că menirea ei este să cânte și să aducă bucurie oamenilor. Acele cuvinte i-au redat forța interioară. Reîntoarsă în Franța, Dalida părea transfigurată. Totuși, în 1970, o nouă lovitură a zdruncinat-o: Lucien Morisse s-a sinucis, aflând că suferă de o boală incurabilă. Pentru Dalida, pierderea lui a fost devastatoare, iar luni întregi a refuzat să urce pe scenă. Când s-a întors, repertoriul ei s-a schimbat – cântecele au devenit mai profunde, mai poetice.

Anul 1971 a marcat renașterea carierei sale. Duetul cu Alain Delon, „Paroles, paroles” („Cuvinte, doar cuvinte”), a cucerit Europa, readucând-o în prim-planul scenei muzicale. Curând, numele ei a devenit cunoscut și în țările Orientului Mijlociu. În 1977, Dalida a înregistrat piesa egipteană „Salma ya Salama”, care a devenit un veritabil imn în lumea arabă – din Egipt până în Liban, Iordania, Siria și Irak. Dalida devenise cea mai iubită cântăreață din Orientul Apropiat.

Și în plan personal părea să-și fi găsit echilibrul: s-a căsătorit cu artistul francez Richard Chanfray, un aventurier excentric ce se prezenta drept Contele de Saint-Germain. Dalida îl accepta cu toate ciudățeniile sale, iar alături de el a trăit nouă ani de fericire luminoasă. Chanfray a fost ultima ei mare iubire. După despărțirea lor, artista a aflat că el s-a sinucis, copleșit de ruină și de presiunile fiscului. Împreună cu noua sa parteneră, se încuiase într-o mașină și murise intoxicat cu gazele de eșapament. Vestea i-a frânt inima Dalidei. Cei apropiați au început să observe că era tot mai obosită, tot mai retrasă, o umbră a femeii radiante de odinioară. În 1985, a suferit încă două intervenții dureroase la ochi, căci lumina reflectoarelor devenise insuportabilă pentru ea, obligând-o să se retragă treptat de pe scenă.

În 1986, a acceptat invitația unui regizor egiptean de a juca în filmul „A șasea zi” (Le Sixième Jour), care s-a bucurat de succes. Pentru Dalida, aceasta a fost împlinirea unui vis și o reîntoarcere simbolică în patria copilăriei. Dar sufletul ei nu mai găsea pace. Zi după zi, trăia izolată în casa ei de pe Montmartre, cu obloanele închise. În zorii zilei de 3 mai 1987, la 54 de ani, Dalida a luat o doză fatală de somnifere, înecată în whisky. A lăsat o scurtă scrisoare: „Viața mi-a devenit insuportabilă. Iertați-mă.” Inima i s-a oprit în jurul orei unsprezece dimineața.

Nici după moarte, popularitatea ei nu s-a stins. Dalida a înregistrat aproximativ 500 de cântece în limba franceză, 200 în italiană și încă 200 în alte opt limbi – germană, arabă, engleză, spaniolă, japoneză, ebraică, greacă și flamandă. În total, în lume s-au vândut peste 130 de milioane de discuri ale artistei.

În 2008, revista Encyclopaedia Universalis a realizat un sondaj pentru a identifica personalitățile care au avut cea mai puternică influență asupra societății franceze. Dalida s-a clasat pe locul al doilea, imediat după Charles de Gaulle. După Ioana d’Arc, Sarah Bernhardt și Édith Piaf, Dalida a devenit a patra femeie căreia Parisul i-a ridicat un monument.

Sursa postării... Marcus de seară

Foto Pinterest.