_$$

 Andrei își ascunde sandvișul în ghiozdan și se preface că nu-i e foame când vede ce scot ceilalți copii din pungi la pauza mare.

În clasa a patra de la școala din centrul comunei, pauza de douăzeci de minute e ca un spectacol în care fiecare copil își etalează comoara adusă de acasă. Pe băncile din spate, Răzvan desface ambalajul strălucitor de la sandvișul cumpărat din magazinul școlii - cu șuncă de Praga și cașcaval, cald și rumenit. Lângă el, Alexandra mănâncă dintr-o napolitană cu ciocolată, iar Bogdan bea suc din cutie cu pai colorat.

Andrei rămâne la locul lui și face că citește din manual. În ghiozdan, învelit în hârtie de ziar, îl așteaptă sandvișul pregătit de bunica Maria la șase dimineața - două felii de pâine neagră unsă cu untură și două rondele subțiri de parizer ieftin. E tot ce-și permit din pensia ei de 800 de lei și din ajutorul social pe care îl primește pentru că îl crește pe el, orfanul lăsat de fiul ei mort într-un accident de mașină.

"Hei, Andrei, ce mănânci?", strigă Răzvan de la distanță. "Arată-ne și nouă!"

Băiatul de zece ani înghite greu și scoate sandvișul din ghiozdan. Hârtia de ziar se desfășoară, iar parizerul își arată culoarea rozalie artificială. Râsetele izbucnesc imediat.

"Parizer!", urlă Bogdan. "Și pe hârtie de ziar! Mamă, ce țăran ești!"

"Bunica ta n-are bani să-ți ia ceva normal?", întreabă Alexandra cu o cruzime specifică copiilor. "Adică, mănânci parizer în 2024?"

Andrei simte cum obrajii îi iau foc. Încearcă să zâmbească, să se prefacă că nu-l doare, dar cuvintele se înfig în el ca niște ace. Învelește la loc sandvișul și îl bagă în ghiozdan. Nu mai are poftă. Nu mai poate.

Doar cei care au crescut în sărăcie știu că rușinea copilăriei nu se uită niciodată - că te marchează mai adânc decât orice palmă, că te urmărește ani întregi în visele de noapte și în momentele de vulnerabilitate.

La sfârșitul zilei, când coboară din autobuzul școlii în centrul satului Cornești, Andrei o vede pe bunica Maria stând la poartă. Sta acolo în fiecare zi de la trei, cu șorțul curat și părul strâns în coc, așteptându-l să se întoarcă de la școală. La șaptezeci de ani, ea e tot ce mai are în lume, și el e tot ce mai are ea.

"Ce faci, dragul bunicii?", întreabă ea, luându-i ghiozdanul din umeri. "Cum a fost la școală?"

"Bine, bunico", minte el, urmând-o în curtea mică unde cinci găini ciugulesc prin iarbă. Nu-i va spune niciodată despre râsetele de azi, despre umilința simțită în fața clasei. Pentru că știe cât de greu își pregătește ea sandvișul în fiecare dimineață, cum numără banii în buzunarul rochiei, cum se gândește că poate parizerul ăla e mai hrănitor decât o simplă felie de pâine cu gem.

În bucătăria mică cu pereții văruiți în albastru deschis și mobila veche din PAL, Maria începe să pregătească cina. Fasole boabe cu ciolan afumat - mâncarea care țin trei zile pentru că e ieftină și hrănitoare. Pe masă, fața de masă cu flori decolorate ascunde urmele de uzură ale lemnului.

"Mâine îți fac sandviș cu ou, dragă", spune ea, fără să se întoarcă de la aragaz. "Am două ouă de la găinile noastre."

Andrei se uită la spatele ei încovoiat, la șorțul pătată de atâta folosință, la papucii rupți în care umblă prin casă. Simte o durere în piept - nu pentru el, ci pentru ea, care se chinuie să-i ofere tot ce poate cu atât de puțin.

Seara, când bunica doarme în patul din camera mică, Andrei stă în bucătărie și-și face temele la lumina becului slab. Pe masă, lângă caietele lui, stă o pungă cu parizer - același pe care l-a mâncat la școală de trei ani, de când locuiește cu ea. Până acum nu i-a păsat niciodată. Acum, pentru prima dată, se simte jenat de sărăcia lor.

Deschide caietul de matematică și începe să-și rezolve problemele. Numerele dansează în fața ochilor, dar el se concentrează. Știe că doar prin școală poate ieși din această viață, poate să-i ofere bunicii o bătrânețe liniștită, poate să scape de umilința sandvișurilor cu parizer.

În dormitorul alăturat, Maria nu doarme. A auzit râsetele copiilor prin ușa deschisă când Andrei s-a întors de la școală, a văzut tristețea din ochii lui, deși băiatul a încercat să se prefacă vesel. Știe că e săracă, că nu-i poate oferi ceea ce au alți copii. Dar îi poate oferi dragoste și sacrificiu, și speră că într-o zi va fi de ajuns.

"Doamne", șoptește ea în întuneric, "să nu-l lași pe copilul ăsta să rămână ca mine. Să ajungă cineva în viață."

Nu știe că în bucătărie, Andrei își face aceeași rugăciune - nu pentru el, ci pentru ea, ca să nu mai vadă niciodată în ochii ei oboseala de a nu avea destui bani pentru un sandviș normal pentru singurul ei nepot.