$$$

 DILEMA LUI LAMARTINE: POEZIE SAU POLITICĂ

Lamartine pare oarecum uitat astăzi. Totuși, în prima treime a secolului al XIX-lea, el a fost inițiatorul renașterii poetice în Franța, dar și unul dintre marii susținători ai mișcării aboliționiste, al cărei idealism politic s-a ciocnit frontal cu figura lui Napoleon al III-lea.

O renaștere poetică

În martie 1820, a apărut un mic volum intitulat Meditații poetice , fără nume de autor . A fost primit de public cu entuziasm, deoarece răspundea unei nevoi, unei aspirații profunde. Vocabularul, retorica, procedeele de versificare au rămas profund clasice. Dar ceea ce poetul a exprimat cu aceleași cuvinte ca și predecesorii săi a fost o experiență umană complet nouă, o anumită viziune asupra universului, care se bazează pe confuzia aproape constantă dintre imagine, lumea exterioară și starea de spirit. De aceea, caracterul fundamental al peisajului lamartinian nu este nici conturul clasic, nici culoarea romantică, ci vagul, imprecisul și mai ales emoționantul.

Meditațiile sunt încă doar un vestitor, o promisiune a viitorului care trebuie confirmată. Acesta va fi cazul în 1830 cu Harmonies poétiques et religieuses . Ceea ce este mai întâi izbitor în această colecție este diversitatea și puterea orchestrației, care face din „ Hymne du matin ”, „ Poésie ou paysage ” sau „ Novissima verba ” aceste „ vaste, orbitoare foi de poezie ” despre care vorbește Henri Guillemin. Semnificația termenului „ armonii ” depășește aici mult simplul sens muzical. Este similară cu cea a altor cuvinte cheie din poezia acestei vremuri : analogii, corespondențe. El traduce „ consubstanțialitatea sufletului și a cosmosului ”, un crez al epocii romantice de la Lamartine la Baudelaire, inclusiv Nerval și Hugo.             

Atingând apogeul poeziei lirice cu Armoniile , Lamartine avea ambiția de a aborda o formă de poezie superioară și mai filosofică, pe care el însuși a definit-o în 1834 drept „ rațiune cântată ”. A visat apoi la un poem imens, care să fie o epopee a sufletului uman și din care să finalizeze doar două episoade : Jocelyn (1836) și La Chute d'un ange (1838).

„Voi intra hotărât în acțiune”

1830 este o dată cheie în viața lui Lamartine. Aceasta marchează apogeul carierei sale poetice odată cu intrarea sa în Academia Franceză și succesul lucrărilor Harmonii . Dar este și momentul unei revoluții care îl eliberează de loialitatea față de monarhia legitimă - demisionează din funcția diplomatică de care aparținea din 1820 - și este anul în care atinge vârsta eligibilității, care era atunci de patruzeci de ani.

Politica îl tentase de câțiva ani, pentru că și acest visător avea nevoie de acțiune. În octombrie 1831, a publicat pamfletul său „Despre politica rațională” , care conținea o schiță a programului pentru întreaga sa acțiune politică viitoare. În acesta, a anunțat în acești termeni apariția Evangheliei ca „ principiu social ” pe care îl vedea emergând în viitor sub forma unui creștinism reînnoit : „ Domnia sa nu va fi altceva decât era rațională, domnia rațiunii, pentru că și rațiunea este divină ”. Atât despre program ; dar pe teren, începuturile nu au fost prea încurajatoare. La alegerile legislative din iulie 1831, a suferit o triplă înfrângere la Bergues (Nord), Mâcon și Toulon ; o nouă dezamăgire în iunie 1832 la Mâcon. În cele din urmă, a fost ales deputat de Bergues în ianuarie 1833, în timp ce călătorea în Orient.

Din 1834 încoace, Lamartine va încerca, așadar, timp de mai mulți ani să urmeze simultan o carieră literară și politică. Aceasta a fost o sarcină foarte dificilă, deoarece și-a dat seama repede că funcția de deputat, atunci când cineva dorea să o exercite cum se cuvine, așa cum era cazul său, era o ocupație cu normă întreagă. Cu zile atât de pline, cum mai putea cineva găsi timp să se dedice operei literare ? Lamartine va reuși acest lucru doar cu dificultate până în 1838, datorită lungilor vacanțe parlamentare - între cinci și șase luni - pe care le petrecea în fiecare an în Mâconnais. În aceste condiții au fost scrise miile de versuri ale lui Jocelyn și La Chute d'un ange ; dar cu ce preț !

Pelerinajul la izvoare

Călătoria în Orient, pe care a început-o în iulie 1832, a fost un proiect pe care Lamartine îl plănuia de foarte mult timp ; el a spus : „ Întotdeauna am visat la o călătorie în Orient ca la un mare act al vieții mele interioare ”. Să nu existe nicio înșelăciune : nu a pornit pentru a descoperi noi orizonturi sau pentru a traversa regiuni pitorești, ci pentru a-și găsi propriile repere. Și în primul rând, repere religioase.

„Am trecut prin [Ierusalim] doar ca poet și filosof; am adus înapoi în inimă impresii adânci, învățături înalte și cumplite în minte.”

(Alphonse de Lamartine, Călătorie în Orient , 1835)

Amestecul de deism rațional și atașament sentimental față de tradiția catolică, care constituia esența religiei sale la acea vreme, era suficient pentru mintea sa, dar nu și pentru inima sa. Plecând, spera în secret că își va găsi drumul spre Damasc undeva în Țara Sfântă și că și el va fi în cele din urmă copleșit de dovada prezenței divine. S-a întâmplat exact opusul : Dumnezeu l-a ocolit mai mult ca niciodată. Ce putea fi mai simbolic decât această așteptare în fața Ierusalimului devastat de ciumă, decât această interdicție de a intra în el din cauza bolii ? Acolo unde a venit să caute lumina și viața, nu a găsit decât moarte și întuneric. Dar cel mai crud lucru urma să vină : la câteva săptămâni după întoarcerea sa din Ierusalim, singura sa fiică, Julia, slăbită de tuberculoză, a murit în brațele sale ; avea zece ani. Nu își va reveni niciodată complet după această lovitură.

Se pare că această experiență dureroasă îl va readuce pe Lamartine de partea politicii. Căci și în acest domeniu aștepta un semn de sus. Din 1832 încoace, tema omului predestinat i-a revenit pe condei ca un laitmotiv. De-a lungul călătoriei sale, a crezut că a deslușit un anumit număr de semne prevestitoare care indicau această direcție. Poate că moartea Iuliei i s-a părut o încercare nemiloasă, dar necesară, pentru a-l face ales prin suferință, precum Iov sau Moise. Și când vestea alegerii sale ca deputat a ajuns la el, la întoarcerea din Damasc, a primit-o ca o confirmare a destinului său providențial.

Politică sau poezie ? Reconcilierea imposibilă

Dacă eșecul romanelor La Chute d'un ange (1838) și Les Recueillements (1839) a precipitat dezamăgirea lui Lamartine față de poezie, aceasta nu a determinat-o. În acel moment, alegerea sa era făcută : deputatul de Mâcon, respectatul președinte al Camerei care presimțea obscur că va fi poate chemat să aibă un destin național, nu mai simțea dreptul să fie, în ochii publicului, autorul romanului Les Méditations sau chiar al lui Jocelyn . De la acea dată, producția sa poetică s-a diminuat rapid, iar aceasta nu era doar o chestiune de lipsă de timp liber. Lamartine știa bine - chiar dacă nu voia încă să o recunoască deschis - că puternicul suflu de inspirație care îl purta în vremea romanului Les Harmonies devenea din ce în ce mai rar. În septembrie 1843, i-a scris editorului său, Gosselin, care i-a cerut versuri : „ Îmi este absolut imposibil. Nu mai vreau să scriu poezie. ”

Ca deputat, încă de la intrarea sa în Cameră, a susținut întotdeauna ministerul. Dar în ianuarie 1843 a intrat în opoziție și s-a pregătit cu hotărâre pentru o răsturnare politică pe care o considera inevitabilă și în care va avea un rol demn de el. Încă din octombrie 1841, i-a scris unui prieten : „ Un mare val de teroare mă va arunca la cârma frântă ”. Venirea sa la putere în februarie 1848 a fost o surpriză pentru mulți. Pentru el, nu a fost așa ; dar o va deține doar trei luni. Succesiunea evenimentelor este bine cunoscută : în iunie 1848, Lamartine a fost răsturnat chiar de oamenii pe care îi salvase în februarie. La alegerile prezidențiale din 10 decembrie, votul universal pe care îl apărase i-a oferit lui Bonaparte cinci milioane și jumătate de voturi și i-a acordat doar 21.000.

După lovitura de stat din 2 decembrie 1851, fondatorul celei de-a Doua Republici a dispărut complet din viața politică activă. În același timp, s-a întors la scris, din proprie voință, dar mai ales din necesitate.

În căutarea timpului pierdut

La fel ca mulți dintre contemporanii săi, Lamartine credea că, dacă revoluția din 1848 a eșuat, s-a datorat parțial faptului că clasele muncitoare, depășindu-și entuziasmul inițial, nu înțeleseseră constrângerile și necesitățile acesteia. Prin urmare, a dorit să fie și a devenit un educator al poporului, prin cărți sau publicații periodice simple și ieftine, cum ar fi Consilierul Poporului sau Civilizatorul . În același timp, era în permanență în căutarea unor noi contracte de vânzare a cărților, esențiale pentru el pentru a face față unor dificultăți financiare serioase care, în cele din urmă, l-ar condamna la o adevărată „ muncă literară grea ”, ca să-i folosim propria expresie. Dar nu era vorba doar de educație socială și politică ; era necesară și educația morală și emoțională. Acesta avea să fie rolul romanelor sale populare, precum Geneviève sau Ciopletitorul din Saint-Point .

A scrie pentru alții nu te scutește de a scrie pentru sine. Cu cât îmbătrânești, cu cât te cufundi mai adânc în amărăciune și tristețe, cu atât simți nevoia să se consoleze evocând nostalgic imaginile și fantomele tinereții tale. Impulsul autobiografic care se manifestă atunci în el nu va înceta să-l anime până în ultima sa zi. Timp de douăzeci de ani, Lamartine își povestește neobosit povestea, de la Les Confidences et Raphaël (1849) până la Memoires inedite postume (1870), trecând prin Nouvelles Confidences și Mémoires politiques , fără a uita multe pagini din Cours familier de littérature , această operă enormă căreia i-a dedicat ultimii ani de viață din 1856.

Întreaga sa operă laborioasă de la bătrânețe este foarte inegală. Dar, în cel mai bun caz, a ajuns să reamintească publicului că acest scriitor care fusese un mare poet - și care era încă capabil să fie unul, după cum o demonstrează succesele sale precum „ Deșertul ” (1857) și mai ales „ Via și casa ” (1856) - putea scrie și proză cu bucurie. Acest lucru era cunoscut încă de la publicarea cărților Voyage en Orient (1835) și Histoire des Girondins (1847). Dar, fără îndoială, în Les Confidences și în Raphaël , într-un mod mai minor, Lamartine, prozatorul, și-a dat întreaga măsură.