$$$

 

Astăzi o lecție de viață despre viața marelui OM,actor...

SirAnthony Hopkins.

La vârsta de opt ani,prin ani'46, stătea singur în banca lui de la școala și sfida râsul înăbuşit al colegilor săi.

El nu făcea parte din lumea lor un fapt de care era dureros de conştient. 

La Cowbridge Grammar School din South Wales, Anthony era un străin, un băiat care s-a luptat să se integreze. 

Colegii săi au găsit bucurie în jocuri și glume, dar mintea lui Anthony a rătăcit în altă parte, consumată de un sentiment persistent de detașare.

 Până și profesorii săi l-au etichetat ca fiind „încet", o judecată care atârna deasupra lui ca un nor, izolându-l și mai mult de grup.

 Un incident din anii de școală ilustrează viu singurătatea sa. 

Într-o pauză, în timp ce alții se jucau în curte, Anthony a ales să stea singur pe o bancă rece, ţinând în brațe un schiţă. A desenat forme complicate, creând lumi imaginare departe de haosul din jurul său.

 În acea zi, un profesor i-a observat munca. 

„Ai un dar", a spus ea, dând înapoi desenul său cu un castel cocoțat pe o stâncă zimțată.

 Pentru Anthony, aceste cuvinte au fost rare unul dintre puținele momente în care s-a simțit văzut. Pianul a devenit un alt refugiu. 

La vârsta de nouă ani, Anthony descoperise pianul vechi prăfuit în sala de muzică a şcolii.

 În timp ce alți băieți se adunau în găști, Anthony se strecura, apăsând tastele cu tentativ la început, apoi mai încrezător în timp ce învăța să cânte melodii simple. 

Muzica a devenit limba lui, un mod de a exprima emoțiile pe care nu le putea exprima în cuvinte. 

Nu a durat mult până când părinții lui i-au observat pasiunea crescândă şi au adunat cât de puțin au putut pentru a-i cumpăra un pian la mâna a doua. 

Seara, după școală, Anthony se pierdea în muzică, găsind consolare în melodiile create de el.

Izolarea lui nu a fost doar socială, a fost emoțională și intelectuală. „M-am simțit ca un extraterestru", Hopkins şi-ar aminti mai târziu.

 La școală, s-a luptat cu dislexia, afecțiune care a rămas nediagnosticată atunci, lăsându-l frustrat și neînţeles. 

Incapacitatea sa de a ține pasul academic nu face decât să-i adâncească sentimentul de inadecvare si se retrage mai departe în lumea sa creativă, schiţând și cântând muzică ore întregi.

 Până la vârsta de doisprezece ani, preocupările sale artistice au început să prindă contur ca mai mult decât simple hobby-uri. Schiţele sale au devenit mai detaliate, pianul său cântând mai sofisticat. 

Totuşi, singurătatea a persistat. 

El a privit de pe margine cum colegii săi s-au legat fără efort, viața lor aparent plină de conexiuni pe care nu le putea înțelege. 

Dar în loc să cedeze disperării, Anthony s-a întors spre interior, canalizând sentimentele sale în arta sa. 

Orele de singuratate petrecute cu schita sau la pian i-au ascutit capacitatea de a observa, absorbi şi exprima un set de aptitudini care avea să devină neprețuit în viitoarea sa carieră de actor. 

Mama lui Anthony, Muriel, a jucat un rol esenţial în această perioadă. Simțindu-i lupta, ea îl liniştea adesea. 

"Nu trebuie să fii ca toți ceilalţi", ar spune ea. "Să fii diferit nu este o slăbiciune; este o putere."

 "Credința ei neclintită în potențialul său i-a dat curajul de a-şi îmbrățișa individualitatea, chiar și atunci când l-a separat de toți ceilalți. 

Pe măsură ce Hopkins trecea în adolescenţă, lumea lui a început să se schimbe subtil.

 Prizele creative pe care le folosea cândva pentru a scăpa de singurătate i-au devenit ancorele. 

Dragostea lui pentru pian și artă a evoluat într-o înțelegere mai profundă a lui însuşi.

 A început să-şi vadă statutul de străin nu ca pe un blestem, ci ca pe un dar o perspectivă care i-a permis să observe natura umană în moduri în care colegii săi nu puteau. 

Această observație profundă a vieții, născută din ani de singurătate, i-ar infuza mai târziu actoria cu o profunzime extraordinară. Capacitatea lui Hopkins de a portretiza caractere complexe şi stratificate poate fi urmărită înapoi în

acești ani de formare când singurătatea sa I-a forțat să vadă lumea diferit. 

Luptele timpurii ale lui Anthony Hopkins cu singurătatea și înstrăinarea nu au fost doar obstacole de depăşit; ele au fost creuzetul în care creativitatea şi empatia sa au fost făurite.

 În izolare, a găsit claritate. 

Fiind un străin, a descoperit puterea introspecţiei. 

Călătoria sa de la băiatul singuratic cu o schiţă la unul dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor este o amintire de neuitat și înțelegi că uneori, cele mai mari lupte ale noastre sunt și cei mai mari profesori ai noştri.

Sursa Tamra Catharine.