$$$

 Toți mă strigau "porcarule" în curtea școlii, dar ei nu știau că în fiecare noapte mă rugam să devin doctor ca să-i salvez pe oamenii pe care nimeni nu-i băga în seamă.

Dr. Andrei Popescu oprește BMW-ul în fața porții dărăpănate, acolo unde scrie încă "Popescu Ion" pe o plăcuță ruginită de tablă. La patruzeci și doi de ani, e unul dintre cei mai respectați chirurgi cardiovasculari din țară, dar azi a venit acasă să-și îngroape tatăl - crescătorul de porci care l-a crescut singur după ce mama a murit de cancer, fără bani de tratament.

Curtea e aceeași ca în copilărie - noroioasă, cu mirosul acela persistent de grajd care se agață de haine și nu te părăsește nici când ajungi în sala de operație la kilometri distanță. În colțul din fund, cocina improvizată din bârne și tablă ondulată stă părăsită. Acolo a petrecut el toate diminețile până la optsprezece ani, hrănind animalele înainte să plece la școală.

"Doctore, ați venit!" strigă vecinul de peste gard, bătrânul Vasile care îl știe de când era înalt cât o palmă. Și deodată, Andrei nu mai e doctorul de la Fundeni, ci iar e "băiatul lui Ion", cel care aducea nota zece acasă și se ducea direct la porci să le dea de mâncare.

Intră în casa mică cu două camere, unde tata zăcea pe patul de fier din dormitor. Pe noptieră, fotografiile îngălbenite îi arată propria evoluție - de la copilul cu pantaloni peticiți până la absolvirea facultății, când tata, îmbrăcat în costumul cel bun purtat doar la nunți și înmormântări, îl strânsese în brațe cu ochii în lacrimi.

"Uite, măi băiete," îi spusese atunci tata, "am muncit o viață întreagă ca să nu rămâi ca mine. Tu o să fii doctor, o să salvezi oameni, nu o să mai mirosi a grajd."

Doar cei care au crescut într-o casă unde se numărau banii pentru pâine pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să-ți păstrezi ambiția când toată lumea îți spune că "nu e pentru tine".

În bucătăria mică, pe masa de lemn tocită de cuțit, găsește ultimul carnet de note de la școală - același în care învățătoarea scrisese "copil foarte inteligent, dar părinții nu au posibilități materiale pentru studii superioare". Râde amar. Aceeași învățătoare care îi scrisese condica de moarte venise la spital să-i mulțumească când i-a operat nepotul pe cord.

Se întoarce în curte și privește spre cocina unde totul a început. Își amintește cum se treza la cinci dimineața, în întuneric, să dea de mâncare porcilor înainte de școală. Cum în clasă mirosea a grajd și colegii se dădeau la o parte de el. Cum învăța la lumina lămpii cu gaz pentru că nu aveau curent electric.

"Nu-ți fie rușine de unde vii," îi spusese tata într-o zi când venise acasă plângând că cineva l-a numit "fiul porcărului". "Rușinea e să nu faci nimic cu șansa pe care ți-o dă Dumnezeu."

Primul an de facultate a fost un coșmar. Cu bursa câștigată pe merit și cu banii pe care îi trimitea tata din vânzarea porcilor, abia își permitea o cameră într-un cămin dărăpănat. În timp ce colegii se duceau la restaurante și în vacanțe, el lucra part-time la spălătorie și învăța până la trei noaptea. Mâinile îi miroseau a dezinfectant, dar tot mai bine decât a grajd.

Meseria de medic nu i-a fost ușoară nici după absolvire. Primul job la un spital de județ, cu un salariu de mizerie și cu colegi care îl priveau de sus când aflau de unde vine. Dar mâinile care învățaseră să aibă grijă de animale aveau o îndemânare naturală cu bisturiul.

"Viața rurală te învață că fiecare zi contează, că nu existe timp pierdut, că trebuie să muncești pentru orice ai în farfurie," îi spunea studenților săi acum, fără să le povestească de unde știe el asta cu adevărat.

Primul pacient pe care l-a salvat avea vârsta tatălui său. Când familiei i s-a spus că operația reușise, bătrânul a plâns și i-a sărutat mâna. "Dumnezeule, să vă dea sănătate, doctore!" Atunci și-a dat seama că toate sacrificiile meritaseră.

Acum, la patruzeci și doi de ani, operează copii cu malformații cardiace congenitale și nu ia niciun ban de la familiile care nu-și permit tratamentul. Fundația sa oferă operații gratuite pentru copiii din familii sărace - "Pentru că știu cum e să nu ai bani când viața atârnă de un fir de păr."

În fiecare dimineață când își pune halatul alb în vestiar, se gândește pentru o clipă la cocina din copilărie. Nu din nostalgie, ci din recunoștință. Pentru că mizeria și umilința l-au învățat să prețuiască tot ce a dobândit prin muncă.

Vecinii din sat vorbesc despre el cu mândrie acum. "Băiatul lui Ion, ăla care crescu porci, acum operează la București!" Dar Andrei știe că succesul lui real nu stă în BMW-ul de la poartă sau în apartamentul din centrul Bucureștiului. Stă în faptul că a reușit să transforme rușinea copilăriei în compasiune pentru bolnavii săi.

Aseară, înainte să plece spre sat, a operat un copil de șapte ani din Vaslui - fiul unei familii de crescători de animale. Când a văzut frica în ochii părinților și mirosul de grajd de pe hainele lor, s-a întors în timp. Le-a spus că operația va fi gratuită și că băiatul lor va fi bine.

"Cum de ne ajutați așa, doctore?" l-a întrebat tatăl copilului.

"Pentru că cineva trebuie să știe că nu contează de unde vii, ci unde vrei să ajungi," a răspuns el simplu.

În noaptea aceasta, în casa copilăriei, Andrei adoarme pe același pat în care a visat să devină doctor. Mâine va fi înmormântarea, apoi se va întoarce la București, la operațiile programate, la vieți de salvat. Dar va lua cu el amintirea ultimelor cuvinte ale tatălui său: "Sunt mândru de tine, băiete. Ai făcut din noi ceva frumos."