$$$

 Când soția mea mi-a spus că nu se mai întoarce acasă pentru că șeful ei de la firma de materiale de construcții îi oferă o viață mai bună, am rămas cu două fetițe de crescut și cu inima făcută bucăți.

Elena avea șase ani, iar Maria abia împlinise opt când mama lor a plecat pentru ultima oară la serviciu și nu s-a mai întors. Trei luni fusese secretară la firma aceea din oraș, trei luni în care venea acasă din ce în ce mai târziu, cu parfum străin pe ea și cu scuze din ce în ce mai slabe.

"Lucram peste program," îmi spunea când ajungea acasă la zece seara. "Șeful are multe proiecte și are nevoie de mine." Nu bănuiam atunci că avea nevoie de ea în cu totul alt fel decât mă gândisem eu.

Seara aceea de septembrie când mi-a telefonat să-mi spună că pleacă cu Marian, șeful ei, și că vrea să divorțeze, fetițele dormeau în camera lor mică, îmbrățișând păpușile pe care le primiseră de ziua lor. Cum să le explic dimineața că mama nu se mai întoarce?

"Tati, unde e mama?" m-a întrebat Elena a doua zi dimineață, căutând-o prin casă cu ochii mari și speriați.

"Mama... mama a plecat la muncă mai departe," am reușit să scot din mine, în timp ce le pregăteam micul dejun cu mâini tremurânde. "Dar noi suntem bine, fetițele tatei. Tati are grijă de voi."

În primele săptămâni, totul părea o luptă imposibilă. Să mă trezesc la cinci ca să le pregătesc de școală, să le fac mâncarea, să le spăl hainele, să le ajut la teme, să le citesc povești seara. Munceam la fabrica de mobilă de la șase dimineața până la două după-amiaza, apoi alergam acasă să le iau de la școală.

Doar cei care au crescut copii singuri știu cât de greu e să fii și mamă, și tată, și să nu ai pe nimeni care să-ți ia măcar o oră din povară.

"Tati, de ce plângi?" m-a întrebat Maria într-o seară când credeam că dorm și mă vedea în bucătărie, cu capul în mâini, epuizat după o zi în care Elena făcuse febră și trebuisem să lipsesc de la muncă.

"Nu plâng, iubita tatei," am mințit-o, ștergendu-mi rapid ochii. "Tati e doar obosit."

"Vrei să-ți fac un ceai ca mama?" mi-a spus ea cu seriozitatea ei de opt ani. "Știu cum făcea ea."

În momentul acela am realizat că fetițele mele sufereau la fel de mult ca mine, dar încercau să mă protejeze, așa cum încerc eu să le protejez pe ele. Ne protejam reciproc de o durere prea mare pentru vârsta lor și prea adâncă pentru puterea mea.

Am învățat să îmi împletesc părul Elenei pentru școală uitându-mă pe YouTube. Am învățat să fac coadă de cal Mariei, deși primele încercări arătau ca după explozie. Am învățat să cos nasturele căzuți și să calc rochițele cu falduri, deși fierul de călcat părea să aibă viață proprie în mâinile mele.

"Tati, tu nu știi să faci împletituri ca mama," îmi spunea Elena, dar nu cu reproș, ci cu răbdarea unei fetițe care înțelegea că tatăl ei face tot ce poate.

"Învăț, prințesa tatei," îi răspundeam. "Tati învață tot ce e nevoie."

Și am învățat. Am învățat să fac coafuri pentru serile de sărbătoare, să aleg rochițe potrivite pentru fiecare ocazie, să recunosc când o febră e de îngrijorare și când e doar o răceală. Am învățat să ascult cu atenție problemele de la școală și să dau sfaturi de fată mare, deși nu aveam habar despre prietenii și despre dramele din clasa a doua.

Vecinele din sat au încercat să mă ajute, dar cu timpul am realizat că eu și fetițele mele formam o echipă care funcționa. Elena a învățat să-și facă singură sandvișuri pentru școală, Maria a învățat să-și sorteze hainele pentru spălat. Nu era ca înainte, când aveau o mamă care să le facă totul, dar era al nostru - imperfect, dar plin de dragoste.

"Tati," mi-a spus Maria într-o seară, când o tuckăram în pat, "știi că tu ești cel mai bun tată din lume?"

"De ce spui asta, draga tatei?"

"Pentru că tu nu ai plecat ca mama. Tu rămâi cu noi mereu."

În acea clipă am înțeles că, dincolo de durerea abandonului, fetițele mele învățaseră ceva prețios - că iubirea adevărată înseamnă să rămâi, să lupți, să nu renunți chiar când e greu.

Acum, după trei ani, suntem o familie unită și puternică. Elena are nouă ani și știe să-și facă singură coafura pentru școală. Maria are unsprezece și mă ajută să gătesc cina în fiecare seară. Vorbim despre mama lor cu tristețe, dar și cu înțelegere. Nu o urâm - am învățat că unii oameni nu sunt făcuți pentru responsabilitatea unei familii.

În fiecare seară, când ne adunăm la masă în bucătăria noastră mică, îmi dau seama că am câștigat ceva prețios din această încercare. Am câștigat o relație specială cu fiicele mele, am învățat că sunt mai puternic decât credeam, și am înțeles că familia nu înseamnă neapărat să fii complet - înseamnă să fii unit.

Uneori, când viața pare că se prăbușește, descoperim că suntem capabili de mult mai mult decât ne-am imaginat vreodată. Și că dragostea adevărată se măsoară nu în promisiuni, ci în prezență constantă.