$$$

 Ceasul de la Bunicu și Taina din Atelier

Încă simt cum mi se strânge inima când apăs aceste taste. Am învățat că adevăratele comori nu strălucesc, ci poartă urmele loviturilor, ale muncii și ale iubirii necondiționate.

Mă numesc Cătălin și am crescut în Brașov, într-un bloc cu pereți groși care păstrau căldura verilor și a poveștilor de iarnă. Lumina care pătrundea prin geamurile atelierului lui bunicu Gheorghe era plină de așchii de lemn dansând, ca niște fire de aur într-un lichid grozav. Mirosul indelibil de lac, de cedru și de sudură îmi umplea nările și mă făcea să mă simt în siguranță. Acolo, printre dopnițe și ferăstraie, bunicul, cu ochii lui albaștri pătrunzători și mâinile brăzdate de cicatrici albicioase, era rege. Îmi plăcea să-l ascult cum vorbea cu lemnul, cum îl mângâia, cum îi simțea nodurile și fibrele. "Uită-te aici, Cătălinale," îmi spunea el, trecând degetul pe o suprafață netedă. "Fiecare bucată de lemn are o poveste. A noastră e să o ascultăm și să-i dăm o nouă viață."

Bancul lui de lucru era o anticărie venerabilă, ciuruită de urme de dalte și pete de vopsea. În centrul lui, aproape sacru, era fixat cu patru șuruburi ruginite un ceas de perete vechi, cu cifre romane șterse și mecanismul mut. Ceasul ăla n-a ticăit niciodată. Fusese blocat pentru totdeauna la ora șase și jumătate. Îl întrebam mereu, cu inocența copilăriei: "Bunicu, de ce nu-l repari? Nu merge." El zâmbea, cu o privire îndepărtată, și răspundea: "Ba merge, măi băiete. Îmi merge memoria. Îmi amintește că timpul cel mai prețios nu-l măsoară ceasul, ci inimă."

După ce mama a plecat, lăsând în urmă doar un gol și un parfum de perfumie ieftină, am rămas doar noi doi. Două siluete împotriva lumii. El, cu pensia lui modestă, trăind din ceea ce-i mai rămăsese din atelier, și eu, cu visurile mele uriașe de a desena clădiri care să atingă cerul. Când am primit scrisoarea de admitere la Arhitectură, am crezut că bunicul o să lesine. A dansat o jumătate de ori prin atelier cu mine, strigând: "Uite-l pe nepotu' meu! Uite-l pe arhitectu'!" Dar eu, în loc să mă bucur, mă uitam cu invidie la colegii mei, la echipamentul lor scump, la călătoriile lor în străinătate. Mă simțeam ca un țăran la curtea regală, cu hainele ieftine și visele murdare de praf de lemn.

Într-o zi, după ce un profesor a spus că fără un software anume, care costa cât chiria noastră pe trei luni, abia aș putea să trec anul, am izbucnit. Am intrat în atelier, unde bunicul cânta încet la radio, și am spus, plin de amărăciune: "Bunicu, mă las. Nu are rost. O să mă fac dulgher, ca tine. Măcar câștig niște bani reali, nu desenez pe nisip."

Lumina din ochii lui s-a stins. A încremenit, cu o bucată de lemn în mână, privindu-mă de parcă tocmai i-am tăiat un braț. Apoi, și-a plecat capul, fără să spună un cuvânt, și a continuat să șlefuiască bucata de stejar. Mișcările lui precise, obișnuite, păreau acum un reproș mut, mai dur decât orice strigăt.

În săptămâna următoare, l-am auzit vorbind la telefon, cu o voce pe care abia o recunoșteam, joasă și gravă: "Da... tot setul. Daltele japoneze, rindele, răzătoarele. Și bancul. Da, și cu ceasul ăla vechi pe el, fixat. Vreau prețul întreg. Avuția unei vieți. Știu."

Am simțit cum pământul se deschide sub picioarele mele. Daltele japoneze. Le cumpărase cu zece ani în urmă, după o economisire anevoioasă. Erau mândria lui. Bancul. Era altarul lui, biserica lui, locul unde se refugia de durere și bucurie. Și ceasul. Ceasul care arăta ora nașterii mele, cum aflu mai târziu. Își vândea amintirile, moștenirea, sufletul, pentru mine.

Când a venit tânărul să le ia, bunicul le-a împachetat una câte una în pânză unsă, cu o grijă ceremonială. Le ștergea de praf, le aranja cu o delicatețe care îmi sfâșia inima. Când a uns șuruburile și a smuls ceasul de pe banc, am auzit un scârțâit care mi-a rezumat tot destinul. A întors spatele, a luat banii, și a închis poarta. Nu a scos un sunet.

Seara, a intrat în camera mea. Pe pat a așezat o tabletă grafică strălucitoare și un plic gros. "Poftim, Cătălinale. Acum poți să deseneze orice. Să atingi cerul." Vocea îi era calmă, dar eu îi vedeam mâinile ușor tremurânde. "Bunicu... bancul... daltele..." am bolborosit eu, cu nod în gât. El a pus o mână pe umărul meu, o mână aspră, care mi-a transmis o mie de povești neterminate. "Bancul ăla mi-a dat de mâncare atâția ani. Și-a făcut datoria. Acum să-ți dea ție aripi. Eu am trăit viața mea. Tu trăiește-ți a ta."

Am plecat la București. În primul meu proiect, am desenat o vilă. Am numit-o "Vila Ceasul". Pe fațada principală, am proiectat un ceas imens, oprit la ora șase și jumătate.

Anii au trecut. Am devenit arhitect. Am câștigat bani. Și prima mea cheltuială majoră n-a fost mașină sau ceas de mână. Am găsit un meșter bătrân, un fel de Gheorghe al lui, și i-am cerut să construiască un banc identic. Am cumpărat cele mai bune unelte, dalte japoneze noi, strălucitoare.

Într-o vineri seară, l-am condus pe bunic în garaj. Sub o pânză, era comoara. Am tras-o. El a rămas nemișcat, privind la noul banc, la uneltele așezate meticulos. O lacrimă i-a curs neostenită pe obrajul brazdat, scăldându-i o cicatrice veche. Apoi, și-a scos din buzunar, cu o mișcare lentă, solemnă, ceasul vechi. Îl ținuse mereu la el.

"Știi de ce arăta mereu ora șase și jumătate, măi băiete?" a șoptit el, fixându-l cu șuruburile noi pe noul banc. "E ora exactă la care te-ai născut tu. Cea mai frumoasă oră din viața mea. Și am vrut să mi-o amintesc mereu, nu banii pe care nu i-am făcut."

Într-o lume care aleargă după ceasuri care costă cât o mașină, am învățat că ceasul cel mai valoros este acela care nu mai merge, dar care a măsurat cea mai prețioasă secundă a vieții cuiva. Iar cel mai mare lux nu este să ai uneltele cele mai scumpe, ci să ai pe cineva care să-și vândă uneltele pentru a-ți cumpăra ție aripi.

Și voi, ce obiect simplu și fără valoare materială ascunde cea mai valorosa amintire despre cineva care v-a iubit?