$$_

 Mihai a crescut într-o casă unde nimeni nu știa să citească, dar a ajuns să predea literatura română la universitate.

În casa cu două camere din satul Cornățel, lângă Buzău, părinții lui Mihai nu au știut carte niciodată. Tata, Vasile, lucra ziua la CAP și seara în grădina proprie. Mama, Elena, avea grijă de gospodărie și de cei trei copii. Amândoi au terminat doar patru clase, pe vremea când la sat școala era un lux pe care și-l permiteau doar cei înstăriți.

"Băiatul ăsta învață tot timpul", spunea Elena către vecinele care întrebau de ce Mihai nu e niciodată pe afară cu ceilalți copii. "Stă cu capul în cărți de dimineață până seara." Spunea asta cu o mândrie pe care nu știa s-o exprime, pentru că nu înțelegea exact ce face copilul ei, dar vedea că e ceva important.

În camera mică pe care o împărțea cu frații lui, Mihai își făcea temele la lumina unei lămpi cu petrol, pe o masă improvizată dintr-o ladă de lemn. Nu avea cine să-l ajute - părinții se uitau la caietele lui ca la niște hieroglife, zâmbeau și spuneau: "Bravo, măi băiete, că înveți!"

La zece ani, când a trebuit să facă primul referat la școală, s-a dus la biblioteca comunei și a stat acolo până a închis-o bibliotecara. A copiat de mână pagini întregi din enciclopedii, pentru că nu-și permitea să xeroxeze. Acasă, și-a citit referatul părinților care au aplaudat, deși nu au înțeles nici măcar subiectul.

Doar copiii care au crescut în familii fără educație știu ce înseamnă să fii singurul care citește într-o casă, să nu ai pe nimeni care să te întrebe ce ai învățat la școală sau să-ți verifice temele - să fii complet pe cont propriu în învățare, cu toată responsabilitatea și singurătatea pe care o implică asta.

La liceu, drumul până la oraș erau zece kilometri pe care îi făcea în fiecare zi pe jos sau cu bicicleta. Iarna, când zăpada era prea mare, dormea la un văr în oraș și se întorcea acasă doar în weekend. Părinții nu înțelegeau de ce nu poate să meargă la școala profesională din comună, "să învețe o meserie bună, ca toți copiii".

"De ce nu te faci măcar șofer, măi băiete?", întrebam tata. "E bine, ai un salariu sigur." Pentru el, ideea că fiul său ar putea ajunge ceva mai mult decât muncitor sau țăran era de neconceput. Lumea lor era limitată la satul acela și la munca cu mâinile.

Când Mihai a luat bacalaureatul cu nota zece, învățătorul din sat a venit personal să le spună părinților ce performanță a făcut fiul lor. "E primul din istoria satului care ia bacul cu zece!", le-a spus. Vasile și Elena au zâmbit mândri, fără să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă asta.

Facultatea a fost o luptă și mai grea. Mihai lucra nopțile ca să se întrețină - descărca camioane, spăla vase la restaurant, dădea meditații la copiii din oraș. Acasă, părinții se întrebau de ce nu se întoarce să lucreze la câmp, "că aici e locul lui".

În primul an de facultate, când a venit acasă de Crăciun și le-a explicat părinților că studiază literatura română, tata a întrebat naiv: "Și cu asta ce faci, măi băiete? Te angajează cineva să citești cărți?"

Ani întregi, Mihai a trăit în două lumi complet diferite. La facultate, apoi la master și doctorat, era înconjurat de colegi care aveau părinți profesori, doctori, ingineri. Acasă, părinții lui încă se mirau că "pierde timpul" cu cărțile în loc să se căsătorească și să facă copii.

Când a devenit asistent universitar, mama a întrebat: "Și cât câștigi cu învățatul ăsta?" Când i-a spus suma, ea s-a uitat la el nedumerită: "Atât câștig și eu cu găinile într-o lună."

Abia când a devenit profesor titular și a început să apară la televizor în emisiuni culturale, părinții au început să înțeleagă că fiul lor face ceva important. Vecinii îi opreau pe stradă: "L-am văzut pe Mihai la TV! Ce deștept e băiatul vostru!"

"Da", răspundea mândru tata, deși încă nu înțelegea exact ce făcea fiul său la universitate. Știa doar că e ceva mare, ceva important, pentru că toată lumea din sat vorbea despre el.

La prima sa conferință internațională, Mihai le-a trimis părinților o poză cu el vorbind în față unei săli pline. "Uite, măi Vasile", i-a spus Elena soțului, "băiatul nostru predă la străini!" Era primul moment când au realizat cu adevărat cât de departe ajunsese copilul care învăța singur la lumina lămpii cu petrol.

Acum, la patruzeci de ani, când merge acasă în vizită, Mihai stă la aceeași masă improvizată din copilărie și le povestește părinților despre cărțile pe care le scrie, despre studenții pe care îi îndrumă, despre conferințele unde e invitat. Ei ascultă cu aceeași admirație neînțeleasă de când era copil.

"Știi ce-mi pare cel mai ciudat?", le spune el într-o seară. "Că tot ce am ajuns să fiu a început aici, în camera asta, când învățam singur pentru că nu aveați voi cum să mă ajutați. Poate că tocmai asta m-a făcut să fiu independent în gândire."

Elena îl privește cu ochii umezi: "Nouă nu ne pare rău că n-am știut să te ajutăm la învățătură. Pare rău ne-ar fi dacă nu te-am fi lăsat să înveți."

În acea seară, Mihai a înțeles că părinții lui, fără să știe, i-au oferit cel mai prețios dar: libertatea de a învăța singur, de a-și construi propriul drum intelectual, fără să fie influențat de limitările sau prejudecățile lor. Și că, uneori, cea mai mare dragoste parentală nu se manifestă prin a te ghida, ci prin a te lăsa să zbori cât de sus poți.