$$_

 Am plecat când aveau nevoie de mine, acum cerșesc iertarea lor și nu știu dacă o merit.

Stau în fața porții casei părintești din Bârlad și mâinile îmi tremură când încerc să deschid lacătul ruginit. Cincisprezece ani au trecut de când am plecat ca un laș, lăsându-i pe mama și tata să se descurce singuri cu boala, cu bătrânețea, cu toate greutățile pe care ar fi trebuit să le împart cu ei.

În 2009, când tata a făcut primul infarct și mama a început să-și piardă memoria, eu eram prea ocupat cu viața mea nouă din Germania. Aveam job bun la o fabrică din München, o prietenă nemțoaică, planuri mari. "Vine Crăciunul și mă întorc," le spuneam la telefon. Dar Crăciunul trecea, apoi altul, și eu găseam mereu scuze.

Vasile, fratele cel mic, a rămas. El s-a sacrificat, și-a lăsat visurile și s-a întors din Cluj să aibă grijă de părinți. În timp ce eu trăiam confortabil în străinătate, el schimba scutecele tatei și îi dădea pastile mamei la timp.

"De ce nu vii acasă?" îmi spunea la telefon cu vocea obosită. "Nu pot singur cu amândoi."

Dar eu eram prea mândru să recunosc că mi-e frică de boală, de moarte, de responsabilitate. Era mai ușor să trimit bani o dată pe lună și să-mi conving conștiința că așa îmi fac datoria.

Doar cei care au fugit de responsabilități pot înțelege cu adevărat greutatea de a te întoarce cu mâinile goale, cerând iertare pentru anii pierduți.

Tata a murit în 2018, iar eu am aflat cu două zile întârziere, când Vasile m-a sunat plângând. "Nu a mai avut timp să te aștepte," mi-a spus. Am venit la înmormântare cu un costum scump și cu lacrimile care nu mai însemnau nimic pentru cel plecat.

Mama s-a stins anul trecut, în somn, cu Vasile lângă pat. Nici de data asta nu am apucat să ajung la timp. După înmormântare, fratele meu nu mi-a mai răspuns la telefon timp de șase luni.

Acum stau în fața casei unde am crescut și văd cum curtea e îngrijită, cum florile înfloresc în straturile pe care le-a întreținut Vasile singur. Casa pare mai mică, mai obosită, dar încă are căldura pe care o știam din copilărie.

Ușa se deschide și Vasile apare în prag. Părul îi e cărunt acum, la doar patruzeci de ani, și pe fața lui citesc oboseala acelui care a purtat singur o povară care trebuia să fie a doi.

"Ai venit," spune simplu, fără să mă invite înăuntru.

"Vasile, îmi pare rău. Știu că nu pot să-ți cer să mă ierți, că nu merit, dar..." vocea îmi tremură.

El tace și mă privește lung. În ochii lui văd durerea acelor ani când m-a sunat disperată, când a stat singur pe holurile de spital, când a îngropat părinții noștri fără să am eu curajul să fiu acolo.

Oare câți frați și câte surori trăiesc cu povara de a fi plecat atunci când familia avea nevoie de ei, lăsând pe altcineva să poarte singur toată greutatea?

"Intră," îmi spune în cele din urmă. "Dar să știi că nu pot să uit. Poate că într-o zi voi putea să iert, dar acum e prea devreme."

Intrăm în bucătăria unde mama ne făcea mămăliga pe amândoi, unde tata ne povești despre războiul lui. Totul e la fel, dar fără ei doi, casa pare un muzeu al unei familii care nu mai există.

"Am vândut apartamentul din München," îi spun. "M-am întors definitiv. Vreau să mă întorc aici, să am grijă de casa părinților, să... să încerc să repar ce am stricat."

Vasile pune ceai în două căni și se așază la masa de lemn pe care ne făceam temele cândva. "Părinții nu se mai întorc, Mihai. Cu ei nu mai poți repara nimic. Dar poate cu mine... poate că în timp..."

Știu că nu merit iertarea lui. Știu că anii pierduți nu se mai întorc, că ultima îmbrățișare cu tata și ultima conversație cu mama s-au dus pentru totdeauna prin lașitatea mea. Dar poate că acum, întors acasă pentru totdeauna, pot să învăț să trăiesc cu această greutate și să fiu fratele pe care Vasile ar trebui să-l fi avut mereu.

Pentru că uneori, iertarea nu vine dintr-o dată, ci se construiește zi de zi, prin faptele mici care dovedesc că ai înțeles în sfârșit ce înseamnă cu adevărat familia.