$$$

 " ...Eram copil începusem școala dar purtam cu mine o rușine mută, pe care nu o spuneam nimănui.

  Eram atât de săraci, încât de multe ori plecam la școală fără să mănânc. În clasă, încercam să ascund foamea. În pauze, când colegii mei scoteau din ghiozdane pachetele pregătite cu grijă de părinții lor mere roşii, biscuiți dulci, sandvișuri cu brânză sau carne – eu mă retrăgeam într-un colț. 

Îmi deschideam o carte și îmi afundam fața în pagini, prefăcându-mă că citesc,dar în realitate, încercam să îmi astup golul din stomac și să nu las pe nimeni să audă cum îmi chiorăie burta.

Durerea aceea, a foamei amestecată cu rușinea, era greu de descris. 

Mă simțeam mic, invizibil, de parcă nu aveam dreptul să fiu acolo.

Într-o zi, însă, cineva a văzut ceea ce ceilalți nu observaseră. 

O fată din clasă, cu privirea caldă și gesturi blânde, a remarcat că eu nu mâncam niciodată. 

Fără să spună nimic, aproape pe ascuns, mi-a întins jumătate din sandvișul ei. 

Am roșit, am simțit un nod în gât și, cu toate că mi-era ruşine, am primit.

A doua zi, fata a făcut la fel. 

Și în ziua următoare. Uneori era o chiflă proaspătă, alteori un măr sau o bucată de prăjitură coaptă de mama ei. 

Pentru mine, fiecare bucățică era un dar uriaș,era mai mult decât mâncare, era dovada că cineva mă vedea, că existam și eu.

Încet, gestul ei a devenit pentru mine un miracol. Într-o lume în care mă simțeam lipsit de valoare, ea îmi oferea nu doar hrană, ci și demnitate.

Apoi, brusc, într-o zi, ea nu a mai venit. Am aflat că familia ei se mutase în alt oraş.

De atunci, pauzele mele au redevenit goale. În fiecare zi, priveam către ușă, sperând să o văd intrând cu zâmbetul ei și cu sandvișul împărţit în două. Dar nu a mai apărut niciodată.

Anii au trecut. Am crescut, am devenit adult. Viața m-a dus pe drumurile ei, cu griji și bucurii, dar amintirea fetei cu pâinea împărţită nu m-a părăsit niciodată. 

Uneori, în clipele de singurătate, îmi aminteam de ea și de darul ei simplu, dar uriaș pentru mine.

Însă ieri însă s-a întâmplat ceva ce m-a făcut să simt din nou acea emoție din copilărie.

 Fetița mea s-a întors de la școală și mi-a spus:

– Tata, mâine îmi pui două sandvișuri?

Am zâmbit și am întrebat-o mirat: -Două? Dar tu abia termini unul.

Ea m-a privit foarte serios și a răspuns: 

-Al doilea e pentru un coleg din clasă, azi nu a avut nimic de mâncare, așa că i-am dat jumătate din al meu.

În clipa aceea, am simțit un fior adânc, ca și cum trecutul și prezentul s-ar fi întâlnit. 

Am recunoscut în gestul ei imaginea acelei fete de demult, care îmi dăruise și mie jumătate din prânzul ei. Bunătatea aceea nu dispăruse. Se transmisese prin mine, nevăzută, și acum prindea viață în fiica mea.

Am ieșit pe balcon cu ochii plini de lacrimi. Am simțit din nou foamea din copilărie, rușinea, dar mai ales recunoștința și bucuria. Am înțeles că, deși poate fata aceea nu-și va aminti vreodată de mine și poate nu va ști ce urme a lăsat în sufletul meu,ea a schimbat cursul vieții mele.

Pentru că mi-a arătat un adevăr pe care nu-l voi uita niciodată: un gest mic de compasiune poate hrăni un suflet flămând și poate schimba un destin.

Astăzi ştiu că bunătatea ei trăiește mai departe. 

Atâta timp cât fiica mea își împarte pâinea cu un alt copil, povestea aceea nu se va stinge niciodată..."

P.s.

O lecție de viață,de iubire,de karma aș putea spune....

Poate din poveștile altora învățăm și noi să fim mai buni🤗...

Sursa rezumatului Alexandra (Tiktok)

Foto Pinterest