luni, 8 septembrie 2025

$$$

 ALEXANDER KUPRIN - VISE


I


Un vis foarte ciudat mă vizita adesea în copilărie. În timpul acestui eveniment, care se întâmpla de obicei în ajun, când priveam pe fereastră mult timp strada, oamenii alergau încoace și încolo, întâlnindu-se, oprindu-se când se intersectau, zâmbind, făcându-și cu mâna unul altuia. Trăsuri trase de cai ascultători bubuiau, femei, bărbați, copii, câini - toate acestea pe care le-am enumerat curgeau pe stradă ore în șir fără oprire.


Chiar în acel moment a început să-mi pară că motivul pentru care oamenii par atât de nepăsători, grăbiți, indiferenți și străini este că au uitat ceva măreț, imens și maiestuos, uitând sentimentul amintirii. M-am gândit că în curând va veni acea zi - într-o scurtă, clipită, un eveniment uitat unic și minunat se va răspândi în întreaga lume și toată lumea se va opri acolo unde se afla. Oamenii, casele, vetrele, norii de pe cer, toată lumea, totul - vii, neînsuflețite vor privi cu uimire, vor tăcea și vor începe să asculte. Și în acel moment, trâmbița Îngerului care cheamă Judecata va suna peste lume.


Cu tremur, frică și speranță adâncă în inima mea copilărească, așteptam o minune… Am așteptat până când flăcările felinarului s-au întins de-a lungul a două lanțuri de aur în adâncul străzii întunecate…


II


A mai fost un vis teribil care se repeta aproape în fiecare lună și mă chinuia; într-o cameră întunecată și goală, mai mulți oameni, zdruncinați de frică, stăteau tremurând. Eram cu ei. Unii dintre noi stăteam la baza zidului și ne legănam înainte și înapoi, ținându-ne de colțurile genunchilor cu mâinile. Alții își trăgeau de păr. Unii dintre noi ne plimbam înainte și înapoi, alergând unii pe alții ca niște animale în cuști.


Dar niciun cuvânt, niciun sunet nu ieșea de pe buzele noastre, înghețate de frică. Ochii noștri nu se dezlipeau de partea de perete unde se afla ușa, de care era legată prin fire invizibile. Din când în când, ușa se deschidea și, de îndată ce unul dintre noi, imediat, în tăcere, ascultător, plecându-și capul, dispărea din vedere în spatele ușii, aceasta se închidea din nou.


Dar pentru o clipă vedem cu toții o cameră imensă scăldată într-o lumină purpurie, unde pâlpâie umbre palide, auzim voci pline de durere și angoasă și, în sfârșit, îl vedem pe el – Călăul. Stă nemișcat, puternic și serios, robele sale roșii se mulează strâns în jurul corpului său musculos, fața sa lungă este palidă. Călăul este și numele său.


Ușa se închide, iar întunericul și groaza încep din nou. Știu că în curând va veni vremea mea. În singurătatea mortală, îmi țin capul în mâini și șoptesc:

– Nu, nu se poate… acesta este un vis, doar un vis. Mă voi trezi curând!…

Dar nu mă pot trezi, dimpotrivă, mă gândesc din nou, tremurând de frică:

„Dacă aș fi dormit, nu aș fi crezut că visez. Toate acestea sunt vii, reale: aceste trupuri triste, tăcute, camera însângerată. Călăul care mă așteaptă… Moartea!”


Ușa se deschide. „E rândul meu”, mă gândesc și mă ridic ascultătoare, simțind un fior teribil în fiecare parte a corpului meu. Fața lungă și palidă a călăului se întoarce spre mine. În acel moment mă trezesc.


III


Acum văd adesea pământul în visele mele – este un nucleu viu imens, rotindu-se într-o direcție neagră, infinită, necunoscută. Zboară după reguli precise și misterioase. Pământul din jur este acoperit de un întuneric întunecat, pârjolit, purpuriu, plin de un amestec de mirosuri de sânge și cadavre. Acesta este pericol, un coșmar teribil s-a abătut asupra lui, geme și geme în somn, dar nu se poate trezi.


Îmi văd în vis Patria mea săracă, frumoasă, neobișnuită, de neînțeles. O văd sub forma unei femei iubite, a cărei onoare a fost violată, bătută și pătată cu sânge, zdrobită și înșelată. O văd într-o enormitate incomensurabilă, de la Oceanul Nordic înghețat până la mările calde, de la Vest până la Estul de basm, complet cuprinsă de flăcări, acoperită de sânge, tremurând de vocile care o blestemă. Un vis sângeros o bântuie. Hoarda turbată din visul meu ucide femei și bătrâni cu râsul, sparge craniile copiilor, acești oameni, cu mâinile vopsite în roșu, respiră sânge.


Văd mâini subțiri întinse în jos, guri uscate, strâmbe, strigând în tăcere: 

- Dă-mi pâine!

- Ai răbdare! - spun alții ca răspuns.

- Taci! - strigă alții.

Văd bărbați cu trupuri slăbite, mâinile sfâșiate de la o muncă pentru care nu sunt suficient de puternici.

„Aceasta este munca noastră, blestemați, nu vrem să fim sclavi!” Aud strigătul lor tăcut.

„Ai răbdare!” răspund unii.

„Liniște!” strigă alții. „Îndurați să fiți sclavi, altfel moartea vă așteaptă pe voi și pe micuții voștri.


Îi văd pe cei care au mâncat și sunt sătui, dar mâncarea pe care o mănâncă nu le încape în stomac, îi văd pe cei care ascund bucata de pâine pe care nu o mănâncă de cei flămânzi, văd sclavi uciși fără motiv, văd trupurile martirilor călcați în picioare și umiliți.


În acel moment mi se pare că în curând lumea pătată de sânge se va trezi. Mi se pare că într-o zi, noapte sau zi, cuvintele calme, înțelepte, serioase, clare și vesele ale cuiva se vor răspândi peste lume, printre flăcări, agresiune, sânge și gemete.


Toată lumea se va trezi, va respira adânc și va înțelege totul. Armele care se construiesc vor tăcea de la sine, fețele celor sătui vor roși de rușine, fețele celor nesiguri și slabi se vor întuneca în lumină, iar flori vor înflori pe locurile vărsate de sânge ale pământului, pe care le vom face cununi pentru a le așeza pe mormintele martirilor. Atunci sclavul de ieri va spune: „Sclavia este distrusă!” Stăpânul va spune: „Singurul stăpân din lume este omul!” Pământul luminos, trezindu-se din somn, va spune tuturor cu compasiune: „Copii, veniți la mine, veniți toți în mod egal și liber.”


IV


Cred că somnul se termină și are loc trezirea. Ne trezim în lumina zorilor aprinși și roșii. Dar acestea nu sunt zorii nopții, ci ai dimineții. Cerul este luminat, vântul dimineții urlă în copaci. Fantomele nopții întunecate aleargă de colo colo. Tovarăși! Vine ziua libertății! 

Fie ca iubirea veșnică să fie cu cei care ne trezesc din vise sângeroase! Fie ca sufletele umbrelor chinuite să se bucure!


1905

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu