$$$

 Trezește, la ceas de noapte, orice gospodină și întreab-o: „Când trebuie trimisă la spălat o cămașă bărbătească?”. Răspunsul va veni fără șovăire: „Privește gulerul și vei înțelege singur”. În albul imaculat al unei cămăși, bărbatul pare o ființă aproape divină, dar gulerul îl trădează fără milă, scoțând la iveală, adesea chiar de la prima purtare, o ceafă nu tocmai curată.

În anul 1827, Hanna Montague, o simplă gospodină newyorkeză, a găsit o rezolvare cu totul feminină la această neplăcere. Sătulă să spele necontenit cămășile soțului, a smuls cu năduf gulerul uneia, l-a spălat, l-a uscat, l-a călcat și l-a cusut la loc. Încântată de rezultat, a supus aceluiași tratament și celelalte cămăși.

Dimineața, soțul a rămas uimit să găsească în șifonier un șir de cămăși proaspăt apretate, deși în ajun nu fusese vorba de vreo mare spălare. Iar când Hanna i-a împărtășit secretul, acesta, entuziasmat peste măsură, nu contenea să laude istețimea nevestei sale.

Ideea s-a răspândit cu repeziciune, iar în curând toate soțiile din împrejurimi au început să procedeze la fel. Apoi s-a născut firesc gândul ca gulerele să fie confecționate detașabile: puțină pânză, o pereche de foarfece și un ac cu ață erau de-ajuns. Cămașa „decapitată” își păstra mult mai mult timp ținuta onorabilă, trebuind doar să-i schimbi „coroana” la vreme. Și desigur, puteai avea mai multe.

Cu fiecare înlocuire, cămașa căpăta un aer nou, dând impresia unui garderob masculin mai bogat decât era în realitate. Spiritul întreprinzător al industriei a preluat ideea și a început să producă gulere în seturi pentru domni: guler drept, guler pentru frac, guler răsfrânt.

Primele exemplare fabricate industrial erau croite din in sau bumbac, întărite prin apretare și călcate pe mașini speciale. Mai târziu s-a recurs la hârtie tratată, iar în 1870 au apărut gulerele din celuloid, mai rezistente, mai ieftine și mult mai ușor de curățat.

Prețul lor accesibil le-a făcut extrem de populare, mai ales printre funcționari și scribi de birou, pe care, până astăzi, îi numim „gulere albe” — iar acum știm de ce.

Existau și modele de lux, marca „Linene”, în care bumbacul era lipit pe carton și păstrat în etuiuri speciale pentru a nu-și pierde forma. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, producția de gulere detașabile atinsese apogeul: până la o sută de milioane de bucăți pe an.