$$$

 După ce am făcut nunta cu Marius am aflat de ce sora mea nu a apărut la cea mai importantă zi din viața mea.

Cea mai dureroasă clipă din ziua nunții mele nu a fost când mi s-a rupt voalul, nici când unchiul Gheorghe s-a îmbătat și a dansat pe masă. A fost când am privit spre locul gol de lângă mine, acolo unde ar fi trebuit să stea Alexandra, sora mea mai mică.

Cu două zile înainte de nuntă, m-a sunat plângând. "Ioana, nu pot să vin. Au apărut probleme grave acasă la Cătălin. Mama lui e bolnavă, trebuie să stau cu el." Cătălin era iubitul ei de un an, un băiat drăguț pe care îl cunoscusem și care părea să o iubească cu adevărat.

Am închis telefonul cu inima frântă. Alexandra era nu doar sora mea, ci și cea mai bună prietenă. Împreună planificarăm nunta de luni de zile. Ea m-a ajutat să aleg rochia, florile, meniul. Ea urma să îmi țină voalul când intram în biserică.

"Poate se rezolvă și vine totuși", îmi spunea Marius, încercând să mă consoleze. Dar în sufletul meu știam că nu va veni. Alexandra nu era genul care să promită și să nu țină.

În ziua nunții, locul ei gol de la masa mare mi-a strigat în față toată seara. Oaspeții întrebau unde e sora mea, iar eu repetam aceeași scuză despre problema de acasă. Dar cu fiecare explicație, durerea se adâncea mai mult.

Doar cei care au trăit clipe importante fără oamenii dragi știu cât de gol poate să fie un scaun liber în mijlocul sărbătorii.

Săptămânile au trecut, iar eu încercam să îmi revin după nuntă. Alexandra mă suna, își cerea scuze în continuare, dar conversațiile noastre erau ciudat de forțate. Ceva se schimbase între noi, iar eu nu înțelegeam ce.

Adevărul a ieșit la iveală după două luni, într-un mod pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată. Eram la cumpărături în centrul orașului când am întâlnit-o pe Cristina, prietena comună din liceu.

"Ioana! Ce faci? Cum e căsnicia?", m-a întrebat zâmbind. Apoi, după o pauză ciudată, a adăugat: "Și... cum stau lucrurile cu Alexandra? Știu că a fost greu pentru ea să vină la nuntă..."

"Da, problema cu mama iubitului ei...", am început să spun, dar Cristina m-a întrerupt.

"Care mamă? Cătălin era plecat în Germania în săptămâna nunții tale. Alexandra mi-a spus că nu poate să vină pentru că... well, pentru că îi place Marius și nu putea să te vadă măritându-te cu el."

Am simțit cum pământul se clatină sub picioarele mele. "Ce spui?"

Cristina și-a dat seama că făcuse o gafă uriașă. "Dumnezeule, credeam că știi! Îmi pare rău, nu trebuia să..."

Dar era prea târziu. Adevărul era deja spus.

Am ajuns acasă ca într-o ceață. Marius era în grădină, săpând pentru noile trandafiri pe care voiam să îi plantez. Când m-a văzut, a știut imediat că ceva nu era în regulă.

"Ce s-a întâmplat?", m-a întrebat, venind spre mine cu mâinile încă murdare de pământ.

I-am povestit totul. A ascultat în tăcere, iar când am terminat, a oftat adânc.

"Ioana... nu știam. Adică, ba da, știam că Alexandra e puțin ciudată cu mine uneori, dar nu îmi imaginam că..."

"De cât timp știi?"

"De când ne-am cunoscut noi. Dar credeam că îi va trece. Alexandra e sora ta, nu mi-aș fi permis să..."

M-am așezat pe treptele casei și am început să plâng. Nu de furie, ci de durere. Să realizez că sora mea, cu care împărțisem totul de când eram copile, nu putuse să vină la nunta mea pentru că era îndrăgostită de soțul meu - era mai mult decât puteam să procesez.

"Crezi că trebuie să vorbesc cu ea?", l-am întrebat pe Marius.

"Nu știu. Dar poate că acum înțelegi de ce a fost atât de distantă în ultima vreme."

Într-adevăr, totul începea să capete sens. Refuzurile ei de a ieși împreună cu mine și Marius. Modul în care schimba subiectul când îi povesteam despre relația noastră. Faptul că nu a venit la cererea în căsătorie, deși îi spusesem cât de important era pentru mine.

Am sunat-o în seara aceea. A răspuns la al treilea semnal, cu vocea obosită.

"Alo, Ioana?"

"Alexandra, trebuie să vorbim."

S-a făcut o tăcere lungă. Apoi: "Ai aflat."

"Da. Am aflat."

A început să plângă la telefon. "Îmi pare atât de rău, Ioana. Nu am vrut ca lucrurile să fie așa. Dar nu puteam să stau acolo și să te văd fericită cu el când eu..."

"De cât timp?"

"De la început. De când mi l-ai prezentat prima dată. Am încercat să îmi treacă, jur că am încercat. Am ieșit cu Cătălin, am făcut tot ce am putut să mă gândesc la altceva. Dar când a venit ziua nunții..."

"Ai preferat să mă minți și să îmi lipsești din cea mai importantă zi, decât să îți înfrunți sentimentele", am spus, simțind cum amărăciunea îmi umple vocea.

"Nu e vorba doar de sentimente, Ioana. E vorba că nu puteam să fiu acolo, să zâmbesc, să îl văd sărutându-te, să aud de ce vorbește toată lumea cât de frumoși sunteți împreună. Ar fi fost o tortură."

Înțelegeam durerea ei, dar nu puteam să îi iert minciuna. "Puteai să îmi spui adevărul. Sunt sora ta."

"Tocmai de-aia nu puteam. Pentru că ești sora mea și te iubesc, și nu voiam să îți stric fericirea. Prefer să îmi sacrifice ziua nunții decât să afli și să te gândești că încerc să îți iau soțul."

Am plâns amândouă la telefon câteva minute. Apoi am spus: "Alexandra, Marius nu știa nimic. Și chiar dacă ar fi știut, nu s-ar fi întâmplat nimic între voi. El mă iubește pe mine."

"Știu. De-aia doare și mai tare."

"Nu mai putem să ne întoarcem la cum eram înainte, nu-i așa?", am întrebat-o.

"Nu știu. Sper că da. Dar am nevoie de timp să îmi trec peste asta. Să nu mă mai gândesc la el când te văd pe tine."

Am înțeles. Relațiile de familie sunt complicate, iar uneori dragostea pentru aceeași persoană poate să ne îndepărteze mai mult decât orice ceartă sau neînțelegere.

Acum, la șase luni după nuntă, Alexandra și cu mine încercăm să reconstruim relația. Vorbim la telefon o dată pe săptămână, dar întâlnirile față în față sunt încă ciudate. Când vine la noi, evită să stea prea mult și pleacă înainte ca Marius să se întoarcă de la muncă.

"Poate că în timp o să fie mai bine", îmi spune Marius uneori. "Oamenii se schimbă, sentimentele trec."

Sper că are dreptate. Pentru că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, Alexandra rămâne sora mea. Iar eu vreau să îmi am sora înapoi, chiar dacă relația noastră nu va mai fi niciodată la fel ca înainte.

Uneori iubirea poate fi cea mai cruntă formă de îndepărtare - nu pentru că nu există, ci tocmai pentru că există și nu poate fi împărtășită.