$$$

 Nu am crezut că la cei 78 de ani ai mei o să urc într-un avion, dar am urcat și am zburat! M-am dus să-mi văd fiul, care era doctor în Anglia.

Când Alexandru m-a sunat și mi-a zis cu tristețe în glas:

— Nu pot, mamă, să vin acasă nici anul ăsta...

Tare m-am întristat. Îmi era dor de el, dar locul lui de muncă era unul deosebit de important. Medic chirurg la un spital mare din Londra.

— Nu-i nimic, dragul mamei, lăsa că poate vii la anul. Sănătoși să fim.

Însă când am închis telefonul, am căzut pe gânduri. Mi-am șters lacrima cu colțul baticului. Trei ani trecuseră de când nu-l mai văzusem. Trei ani în care îmbătrânisem, în care picioarele începuseră să mă doară mai tare, în care ochii nu mai vedeau ca altădată.

Mâine-poimâine n-oi mai fi și nu mai apuc să-mi văd băiatul, m-am gândit cu inima strânsă.

Și pe loc mi-a venit un gând nebunesc. Mă duc la Radu, băiatul vecinei, să-mi ia bilet de avion și mă duc eu la el! Să vezi ce surpriză îi fac!

M-am ridicat de pe prispa casei cu o hotărâre pe care nu o mai simțisem de ani de zile. Am mers până la casa lui Radu, tânărul care lucra la calculator și știa toate cele cu internetul.

— Radule, ajută-mă, dragule, să iau bilet că nu mă pricep eu să cumpăr.

Băiatul m-a privit uimit.

— Tanti Marioară, chiar te duci cu avionul? La vârsta dumitale?

— Chiar mă duc, măi Rădule. Vreau să-mi văd băiatul înainte să mă cheme Dumnezeu la El.

Mi-a luat bilet pentru peste două zile. 300 de euro dus-întors. Dar ce mai conta? Pentru Alexandru aș fi dat și ultima cămașă.

A doua zi, din sat până la aeroport m-am dus cu un taxi. 100 de lei - o avere pentru mine. De obicei nu mă înduram să dau banii pe așa ceva, dar acum nu mai conta.

Pusesem într-un bagaj de cală tot ce pregătisem mai bun. Dulceață de nuci din nucul bătrân din curte, de vișine din livadă, zacuscă de ghebe culese din pădure, de ciuperci, tocană de legume în borcane, două plăcinte cu mere - încă calde, învelite în prosoape. Tot ce știam eu că-i place lui Alexandru.

Inima îmi bătea tare când am ajuns la aeroport. Clădirea imensă mă intimida. Atâția oameni grăbiți, atâtea panouri luminoase, atâtea voci care anunțau zboruri.

— Doamne, cum o fi în avion? mă gândeam cu teamă.

O domnișoară în uniformă m-a ajutat să găsesc poarta de îmbarcare. Am trecut pe la securitate cu inima cât un purice. Mulți polițiști, aparate care bipăiau, genți care se deschideau.

— Scoateți metalele din buzunare, mi-a zis un tânăr în uniformă.

Am scos cheile de la casă, câțiva bănuți, cruciulița de la gât. Mâinile îmi tremurau.

Și am ajuns în avion. Nu-mi venea să cred că voi zbura. La 78 de ani, eu care nu mersesem mai departe de târgul din comună, eram într-un avion spre Londra!

Mi-am făcut o cruce mare și m-am așezat pe scaun. Îmi era teamă de nu mai pot spune.

O tânără de lângă mine, văzându-mă cum mă încordam de frică, m-a întrebat cu blândețe:

— E prima oară când zburați, mamaie?

— Da, draga mamei. Tare mi-e frică. Mă duc să-mi văd băiatul în Anglia.

— Nu vă fie frică! Avioanele sunt chiar mai sigure decât mașinile. O să vedeți ce frumos e deasupra norilor!

— Doamne ajută, draga mea. Să te audă bunul Dumnezeu.

Când avionul a început să se miște, m-am agățat de scaun cu ambele mâini. La decolare am închis ochii și am început să mă rog în gând. Dar după ce ne-am ridicat și zborul s-a liniștit, am îndrăznit să privesc pe fereastră.

Doamne, ce frumusețe! Norii albi ca vata de zahăr se întindeau până la orizont. Soarele strălucea deasupra lor. Parcă eram în rai.

După trei ore și jumătate, am aterizat la Londra. Picioarele îmi tremurau când am coborât, dar eram vie și întreagă!

La aeroport, am rugat o fată care vorbea românește să mă ajute să iau un taxi. I-am dat șoferului adresa fiului meu - o păstrasem în portmoneu de când mi-o trimisese Alexandru.

Londra era un oraș uriaș, cu clădiri înalte și străzi aglomerate. Mă simțeam ca Alice în Țara Minunilor. Eu, o bătrână de la țară, în marele oraș!

Inima îmi bătea de fericire când taxiul s-a oprit în fața unei case cu două etaje, cu grădiniță în față. Casa fiului meu!

Am urcat treptele cu greu - genunchii mei bătrâni protestau - și am bătut la ușă.

A durat câteva secunde, apoi Alexandru a răspuns. Când m-a văzut, a rămas împietrit în prag. Ochii i s-au mărit de uimire.

— Doamne! Mamă! Tu ești? Nu-mi vine să cred!

— Eu sunt, dragul mamei.

— Dar... cum? Nu se poate! Cum ai venit?

— Cu avionul, dragul mamei. Nu puteam să mai stau departe de tine.

M-a îmbrățișat atât de strâns că abia mai puteam respira. Simțeam cum îi tremură umerii - plângea băiatul meu, doctorul cel mare.

— Mamă, mamă... nu pot să cred că ești aici!

M-a dus în casă, ținându-mă de mână ca pe un copil. Casa era frumoasă, curată, cu mobilă modernă. Fotografii cu noi erau pe toate pereții.

Însă când am intrat în sufragerie, am rămas încremenită. Vreo zece oameni eleganți - femei și bărbați în costume - stăteau la masa mare din sufragerie, cu laptopuri în față. Toți s-au întors să mă privească.

M-am oprit în prag, intimidată. Eu, o bătrână de la țară cu mâini bătătorite de la muncă și miros de căsuță veche, în fața unor doctori din Londra.

Alexandru m-a luat de mână și m-a dus în mijlocul camerei.

— Dragii mei colegi, aceasta este mama mea, cea mai bună și scumpă mamă din lume. A venit din România special să mă vadă. Prima dată în viața ei a zburat cu avionul, la 78 de ani!

Toți s-au ridicat în picioare și au început să aplaude. Aveam obrajii roșii ca focul.

—Doamna Ionescu, ce onoare! a spus o doamnă doctor.

I-am salutat politicos cu capul, apoi m-am retras în bucătărie. Trebuia să fac ceva cu mâinile ca să-mi controlez emoția.

Am tăiat plăcintele cu mere pe care le adusesem și le-am așezat pe un platou. Am mai pus dulceață de vișine în boluri mici. Apoi le-am dus la toți să guste.

— Oh, this is amazing! exclamau doctorii străini când gustau din plăcintă.

— Homemade? întreba unul dintre ei.

— Da, da, făcute de mama, traducea Alexandru mândru.

Apoi, când toți mâncau și lăudau bunătățile, Alexandru s-a ridicat în picioare. Avea ochii umezi când a început să vorbească:

— Dragi colegi, fără mama mea nu eram nimic din ceea ce sunt astăzi. Această femeie minunată a vândut brânză în piață pe ger și pe arșiță, a muncit cu ziua la câmp la vecini - totul ca să mă poată crește și să-mi dea o educație.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu mă așteptam să vorbească despre asta în fața colegilor lui importanți.

— Când tata a murit și eu aveam doar 10 ani, mama a muncit pentru doi. Nu a renunțat niciodată. Mi-a spus mereu: "Învață, Alexandrule, că doar cartea te scoate din sărăcie." Și uite-mă acum, aici, datorită ei.

S-a întors spre mine și mi-a sărutat mâna.

— Sărut mâna, mamă dragă, pentru tot ce ai făcut pentru mine.

Colegii lui au început să aplaude din nou, de parcă eram cea mai mare eroină. Unul dintre ei și-a șters o lacrimă.

— Mama ta este minunată, Alexandru!

Am plâns de bucurie în acea seară. Plâns cum nu mai plânsesem de mult. Ce mulțumire să vezi că copilul tău este recunoscător, că nu se rușinează cu tine, că te prețuiește!

După ce colegii au plecat, am stat cu Alexandru până târziu în noapte. Mi-a arătat casa, mi-a povestit despre viața lui, despre operațiile pe care le face, despre oamenii pe care îi salvează.

— Mamă, de fiecare dată când salvez o viață, mă gândesc la tine. La cât ai muncit ca să ajung aici. Tu ai salvat vieți prin mine.

Am stat o săptămână la el. M-a dus să văd Londra - Big Ben, London Eye, parcurile regale. Eu, Marioara din Sălcioara, turistă în Londra! Cine ar fi crezut?

Dar cel mai frumos moment era dimineața, când beam cafeaua împreună.

— Mamă, îmi pare rău că nu vin mai des acasă...

— Nu-mi pare rău de nimic, dragul mamei. Tu salvezi vieți aici. Asta e menirea ta. Iar eu sunt mândră de tine în fiecare zi.

Când m-am întors acasă, tot satul m-a așteptat. Mărioara zburase cu avionul! Mărioara fusese în Londra!

Le-am povestit tot, le-am arătat pozele. Dar cel mai mult le-am povestit despre momentul când Alexandru m-a prezentat colegilor lui și le-a spus că sunt eroina lui.

Acum, când mă uit la cer și văd avioanele, zâmbesc. Știu că se poate. Că niciodată nu e prea târziu pentru o aventură. Că dragostea de mamă te poate purta peste mări și țări.

Și știu că undeva, în marele spital din Londra, fiul meu salvează vieți purtând în inimă amintirea unei bătrâne care a vândut brânză în piață ca el să poată deveni doctor.

Morala poveștii: Doamne, dă-i înțelepciune fiecărui copil din această lume să-și cinstească părinții și să nu uite ce au făcut pentru el. Iar părinților dă-le sănătate și putere să-și vadă copiii ajungând oameni mari și buni. Căci nu există bucurie mai mare pentru un părinte decât să vadă că sacrificiile lui au rodit și că este iubit și prețuit de propriul copil.❤️

Dacă ai ajuns până la finalul acestei povești, nu uita să ne spui cum ți s-a părut.❤️✨