$_$

 Mi se par remarcabile râurile de analiză care curg despre întâlnirea de ieri dintre Trump și Putin, deși nu avem, concret, nicio informație despre ce s-a discutat și la ce concluzii s-a ajuns (dacă s-a ajuns la vreuna).

Cred că greșim fundamental modul în care privim acțiunile administrației Trump în politica externă, din mai multe puncte de vedere:

- Ne lăsăm furați de valul mediatic pe care Trump este foarte capabil să-l genereze. Am numit întâlnirea de ieri „summitul secolului” și am comparat-o cu Munchen 1938 sau Ialta 1945, uitând, iar și iar, că Rusia nu este Uniunea Sovietică și că scena internațională are mult mai mulți jucători de calibru în era noastră. Or vrea rușii și americanii să împartă lumea, dar în contextul actual, comparațiile cu Războiul Rece au o relevanță limitată. Literalmente, ne așteptam la o nouă ordine mondială după întâlnirea dintre un escroc (ce-i drept, un geniu al escrocheriei) și un vasal mai dificil al Chinei. Are we for real?

- Presupunem că există o viziune pe termen mediu și lung în administrația Trump și încercăm să aplicăm teorii de Relații Internaționale, ignorând faptul că această administrație este plină de oameni cu interese și viziuni ideologice diverse, care se detestă reciproc. Toți sunt conduși de un om instinctual, preocupat exclusiv de spectacol, de propria imagine și de propria avere (ca să nu mai vorbesc despre competența îndoielnică a unor membri ai administrației – Peter Navarro, I am looking at your dumbass). Este naiv să credem că această administrație poate formula o strategie coerentă pe termen lung, chiar dacă ar exista pe acolo 3-5 oameni capabili de așa ceva.

- Ne uităm cu prea puțină atenție la constrângerile politicii interne americane. Nu cred că politica externă a SUA de astăzi mai poate fi explicată prin cadre de analiză realiste (și aici vorbesc dincolo de opinia mea negativă despre utilitatea realismului în Relații Internaționale), precum cel al lui Mearsheimer. Ea este profund influențată de războaiele culturale din societatea americană și de radicalizarea algoritmică a electoratului și a politicienilor. În plus, pentru Trump, distincția dintre interesul personal și interesul de stat este evident inexistentă.

O ultimă observație: acest cor de lamentări din media europeană (tradițională și social media) despre irelevanța Europei în afacerile internaționale devine pur și simplu ridicol. Avem un electorat și politicieni în toate statele membre care rezistă oricărei încercări de a coerentiza acțiunea europeană, iar apoi ne plângem că nu suntem Statele Unite. Europa de astăzi este cea pe care am construit-o împreună. Atât s-a putut. Europa nu poate deveni mai importantă fără o mai mare integrare. Data viitoare când vă uitați frustrați la von der Leyen sau la Kaja Kallas, întrebați-vă dacă le-am oferit pârghiile necesare pentru a crește relevanța continentului nostru în lume. Răspunsul, simplu și onest, este nu. Și nu este vina lor, ci a noastră, colectivă.