$__$$$

 Cel mai greu lucru pentru un bărbat este să aleagă între femeia care l-a crescut și femeia cu care își împarte viața...

Gheorghe se oprește în pragul casei, privind-o pe mama sa care se luptă cu găleata de apă de la fântâna din curte. La șaptezeci și trei de ani, bătrâna mai păstrează din mândria de odinioară, dar mâinile îi tremură vădit, iar respirația îi devine din ce în ce mai grea cu fiecare pas. Inima îi strigă să alearge s-o ajute, dar știe că Elena îl observă de la fereastra bucătăriei, ca un șoim care-și păzește prada.

"Gheorghe! Vino să mănânci că se răcește totul!" răsună vocea soției din interior.

Cu o ultimă privire spre mama sa, care tocmai reușise să urce treptele prispei cu găleata în brațe, intră în casă cu sufletul împovărat.

"Ai văzut-o pe mama cum se chinuie afară?" întreabă el, așezându-se la masa acoperită cu fața de masă brodată de mâna bătrânei.

Elena pune farfuria în fața lui cu o mișcare bruscă, aproape ostilă. "A crescut singură șapte copii, nu-i așa? Se descurcă și acum."

Răceala din vocea ei îl face să înțeleagă, pentru a mia oară, că între Elena și mama sa nu va fi niciodată pace. Din prima zi când a adus-o acasă ca mireasă tânără și frumoasă, cele două femei s-au măsurat cu priviri pline de neîncredere. Pentru mama sa, nicio femeie din lume nu era destul de bună pentru fiul ei cel mic. Pentru Elena, soacra reprezenta o rivală care nu-i va recunoaște niciodată locul câștigat prin dragoste și căsătorie.

Doar bărbații care au trăit această dramă știu cu adevărat cât de chinuitoare poate fi poziția de mediator între două femei care își dispută iubirea lui.

Acum, după două decenii de căsnicie, războiul dintre ele nu și-a găsit sfârșitul. Când mama sa se îmbolnăvește, Elena comentează cu ironie că "face teatru pentru atenție". Când Elena se plânge că nu au bani pentru o vacanță, mama șoptește cu reproș că "nevasta cheltuie pe fleacuri și nimicuri".

"Gheorghe, mama ta a lăsat din nou poarta deschisă și găinile au intrat în grădina noastră", se plânge Elena într-o seară de toamnă, când frunzele începeau să se îngălbenească.

"O să-i spun să fie mai atentă", răspunde el cu oboseala celui care repetă aceleași replici de ani de zile, deși în inima sa știe că mama începe să uite lucruri mărunte, semn că timpul nu mai stă în loc pentru nimeni.

"Mereu îi iei apărarea! Când o să înțelegi în sfârșit că EU sunt familia ta acum?"

Cuvintele Elenei îl lovesc ca o săgeată otrăvită. Pentru ea, căsătoria înseamnă o alegere definitivă - familia nouă trebuie pusă înaintea celei vechi, soția înaintea mamei. Dar pentru Gheorghe, crescut în respectul tradițiilor străbune, mama rămâne mama, indiferent de câte neveste ar avea în viață.

În satele românești de munte, bărbatul se află prins între două poveri sacre: devotamentul față de femeia care l-a crescut și loialitatea față de cea cu care își împarte prezentul și visurile de viitor.

Când mama sa cade pe gheața din curte și își rupe mâna, Gheorghe vrea imediat s-o ducă la spitalul din oraș, dar Elena protestează cu vehemență:

"Să chemi salvarea, de ce să-ți pierzi toată ziua la spital? Ai lucru de făcut, ai contracte de terminat."

"Elena, e mama mea! Nu pot s-o las să sufere."

"Și eu ce sunt pentru tine? Străina din casă?"

Aceeași întrebare apare de fiecare dată când Gheorghe încearcă să-și ajute mama. Elena nu poate înțelege că pentru el, grija față de mama bătrână nu reprezintă o alegere, ci o datorie morală înscrisă în sânge și în credința sa. Așa a fost crescut - să-și respecte și să-și onoreze părinții până la sfârșitul zilelor lor.

Dar Elena vine dintr-o familie diferită, din oraș, unde copiii plecați își vedeau de viețile lor, iar părinții nu reprezentau o responsabilitate permanentă. Pentru ea, Gheorghe pare exagerat de atașat de mama sa, aproape bolnăvicios.

"Prietenii noștri și-au dus părinții la azil și acum trăiesc în pace", îi spune Elena într-o seară, în timp ce se uita la un film la televizor.

"Mama mea nu va ajunge niciodată la azil", răspunde Gheorghe cu hotărârea celui care nu acceptă compromisuri în anumite privințe.

"Atunci să se mute la fratele tău din Germania!"

"Știi foarte bine că Anton nu se poate întoarce acum. Are familie acolo, copii la școală."

"Păi să se sacrifice și el puțin! De ce să fii tu mereu singurul care își pune viața în slujba altora?"

Dar Gheorghe nu simte că își sacrifică viața. El simte pur și simplu că își face datoria de fiu. Când mama sa avea nevoie de bani pentru medicamente scumpe, el îi dădea în secret, pentru că știa că Elena ar face scandal și reproșuri. Când avea nevoie de ajutor prin gospodărie, el trecea după program, spunând Elenei că are treburi în oraș sau întâlniri de lucru.

"Nu mai pot să trăiesc în minciună", îi mărturisește el într-o seară de iarnă, când zăpada acoperea totul cu liniștea ei albă. "Vreau să o aduc pe mama aici, la noi acasă."

Elena îl privește de parcă ar fi înnebunit complet.

"Gheorghe, casa noastră e prea mică pentru trei oameni adulți. Și apoi, eu lucrez de acasă, am nevoie de liniște și concentrare pentru proiectele mele."

"Putem să amenajăm o cameră în podul casei. Nu e imposibil."

"Cu ce bani? Să știi că dacă aduci mama ta aici, eu plec și nu mă mai întorc!"

Ultimatumul Elenei cade între ei ca un topor. Într-o singură propoziție, soția sa a redus la o alegere binară și crudă toată complexitatea și durerea situației lor.

În noaptea aceea, când Elena doarme liniștită lângă el, Gheorghe privește tavanul și se gândește la mama sa, singură în casa rece de peste drum, ascultând cum vântul bate în obloanele vechi. Și se gândește la Elena, care doarme de douăzeci de ani în patul lui și care acum amenință să plece pentru totdeauna.

A doua zi, cu pași grei, merge la mama sa să-i spună că nu o poate lua la el acasă.

"Înțeleg, fiule drag", spune bătrâna cu o voce liniștită, dar în ochii ei obosiți citește toată dezamăgirea lumii. "Elena e soția ta. Familia ta adevărată e cu ea acum."

Când se întoarce acasă, Gheorghe simte că ceva esențial s-a rupt în el pentru totdeauna. Pentru că a ales, și alegerea aceasta l-a făcut mai puțin om decât era cu o zi înainte.

În serile care urmează, îl bântuie gândul că într-o zi mama sa nu va mai fi pe această lume, iar el va rămâne cu remușcarea că nu a fost acolo când avea nevoie cu adevărat de el. Doar pentru că femeia pe care o iubește nu a fost capabilă să înțeleagă că iubirea unui fiu pentru mama sa nu îi amenință cu nimic locul din inima lui.

Pentru că, uneori, cele mai grele decizii din viață nu sunt între bine și rău, între corect și incorect, ci între două forme pure de iubire care refuză, din motive ce țin de natura umană, să coexiste în armonie și pace.

Și astfel, Gheorghe rămâne să trăiască cu povara alegerii sale, știind că indiferent ce ar fi ales, o parte din sufletul său ar fi rămas pentru totdeauna rănită.