$$$

 Remarque era un om de o delicatețe rară, cu un suflet sensibil, vulnerabil, și un talent subtil, în care se îndoia mereu. Eram conaționali. Vorbeam aceeași limbă — o limbă pe care o iubeam. Limba maternă este o forță colosală!

L-am întâlnit pentru prima oară la Veneția, pe Lido. Remarque s-a apropiat de masa mea și s-a prezentat. Aproape că am căzut de pe scaun. Asemenea întâmplări încă mă tulbură — când oameni celebri mi se înfățișează astfel, în carne și oase. A doua zi dimineață l-am întâlnit din nou, pe plajă, unde venisem să mă încălzesc la soare și să citesc din dragul meu Rilke. Remarque s-a apropiat, a aruncat o privire spre carte și a rostit, nu fără un strop de ironie: „Văd că aveți gusturi literare alese.” „Vreți să vă citesc câteva poezii?” am propus eu. M-a privit cu scepticism. O actriță de cinema... care citește poezie?!

I-am recitat pe de rost „Pantera”, „Leda”, apoi „Zi de toamnă”, „Primele ore”, „Mormântul unei fete tinere”, „Copilăria” — toate poemele mele preferate. „Hai să plecăm de aici și să stăm de vorbă”, a spus el.

L-am urmat.

L-am urmat apoi și la Paris — și acum îl ascultam. Totul s-a întâmplat înainte de război.

Acolo erau cluburile de noapte pe care le îndrăgea, vinurile de soi pe care le recunoștea doar după gust. Am fost mereu înconjurată de bărbați cunoscători în arta vinului — ei comandau mesele. Remarque cunoștea vinurile fiecărei țări, le putea identifica după nume și an, fără să privească eticheta. Îi oferea o bucurie sinceră.

Scria cu trudă, uneori petrecând ore întregi asupra unei singure fraze. Toată viața a purtat povara succesului fenomenal al romanului său Pe frontul de vest nimic nou. Era convins că un astfel de triumf nu va mai fi niciodată egalat, nici măcar repetat. Era un om trist și extrem de vulnerabil.

— Marlene Dietrich