$$$

 De actualitate

Motto 

„Wenn ich das Wort Kultur höre, entsichere ich meinen Browning.“*

    Trăiesc de peste patruzeci și trei de ani în afara României, școală am făcut, înainte de 1989, în trei țări diferite.

Am o experiență, aș zice, ieșită din comun, am muncit și în turism mai mult de cinci ani.

Rumânurile, cum ar reține un cunoscător, aveau, până prin 1995, ca să fixăm o dată-reper oarecare, un comportament discret, chiar speriat, temător în societățile vestice. Fiindcă nu aveau decât acte provizorii pe unde hălăduiau, vizele erau obținute cu greu și scump, erau fricoși etc. Stăteau în banca lor, cf. expresiei. Da, a fost și valul de delincvenți, dar și aceia erau discreți, nu aveau interes să fie remarcați.

Între timp societatea românească a "evoluat" — văd că nimeni nu o spune pe aici —, iar concomitent rumânurile au obținut pașaport UE ! Unul foarte bun.

Și astfel apar noi oportunități, iar "evoluția" pleacă la export, mai ales că România începe să intre la rândul ei în spirala migrației, fenomen istoric vechi pentru alte neamuri. Plus turismul și migranții flotanți.

Și această migrație, inclusiv cea turistică, aduce cu ea, nu bucuria libertății, ci o imensă ÎNGÂMFARE și subcultura aferentă, de la butuc.

Nu tipic românească, ci tipic postrevoluționară (vorba vine), o lume bolnavă de tot felul de frustrări răbufnite brutal, obsesia unor revanșe existențiale, o nevoie bolnavă de a se impune. Pentru ce, cu ce scop, e de nivelul psihiatriei clinice.

Ușor de constatat chiar intra muros, căci ce fac rumânurile care merg "acasă" în vacanță ? Sperie lumea din România cu năravurile lor. Dar rumânurile care au călătorit, vorba vine, călătorit, în străinătate, unde nu au văzut nimic, nu au vizitat nimic ? Ce povestesc ? Nu au văzut nimic, nu au reținut nimic, s-au întors "acasă" cu merindea intactă a unei mentalități și atât.

Rar, foarte rar, veți auzi vorbindu-se românește pe culoarele de la Musée d'Orsay sau în Jardin de Luxembourg, les jardins de Versailles, Louvre... Prado, Kunsthistorisches Museum... Sau deloc, zile întregi. La "Turn" (Paris) se merge pentru fotografiile de pe Facebook, o dată la... multe luni sau cândva o dată la doi ani. Pentru "poze" de fițe.

În schimb, dacă pe un bulevard parizian se aude de departe un zgomot nedefinit, vijelie și vuiet, care, vorba poetului, "vine, vine, calcă totul în picioare", odată apropiat, observatorul descoperă misterul, e muzica rumânurilor, nu, nu Grigoraș Dinicu, nu Maria Tănase ca odinioară în locurile bune de la Paris, pas du tout, Mesdames et Messieurs, ci décibels by Florin Salam & Co.! Da, de acord, poate fi și un vehicul cu magrebieni, dar parcă tot rumânurile câștigă competiția pentru iureșul fonic.

Am anecdote cu sacul, unele stupefiante, hilare și creatoare de perplexitate.

Una, ceva mai recentă, totuși. Lejer exponențială.

Vă amintiți de "Dragostea din tei", melodia pe care a cântat-o toată lumea o vară-ntreagă... 

În Val-de-Marne – Paris Est – se află Disney's Davy Crockett Ranch, un frumos parc de distracții care face bucuria copiilor, Ressort Disney Land.

Acum un an acolo – eu nu merg, am copii mari, un amic care era de față mi-a povestit –, cum într-o duminică frumoasă și plină de vizitatori a sosit și un BMW – na, iar BMW ! — din care au coborât trei persoane (s-a știut repede că erau rumânuri), doi băieți și-o fată, nu chiar tineri de tot. S-au instalat, cu tot ce trebuie pentru picnic și au deschis larg cele patru portiere, bine echipate cu Bose sau Harman-Kardon, ca de la Bayerische Motoren Werke ! Și au pus o melodie, sonor maximum, una singură, blocată pe repeat ore întregi, "Înc-o bere și-'nco bere !"

(E un cântec care se interpretează strigat, ca într-o cârciumă moldo-valahă).

Francezii și alți vizitatori s-au îndepărtat cu dispreț, era prea mare gălăgia, și nimeni nu le-a spus nimic. Ăștia făcuseră gol în jurul lor, ca o insulă izolată în mijlocul parcului-pădure, doar copiii, numeroși, alergau peste tot.

După câteva ore bune toți copiii francezi aduși de părinți pe-acolo cântau la unison, în cea mai perfectă limbă română "Înc-o bere și-'nco bere !"

Am exemple cu duiumul, l-am ales pe acesta fiindcă ilustrează fenomenul rumunescu "de afară": rumânurile oriunde cresc se impun. Prin insularitate.

Adaugăm aici în cunoștință de cauză că EuroPol și InterPol consideră migrațiile balcanice (nu doar rumânurile) "criminogene" (turismul face parte din analiză).

Da, există comportamente "deviante" și din partea altora și peste tot, dar experiența mea a reținut ceva simplu : dacă într-un ascensor pe care îl folosesc trei sute de persoane urinează un singur tip – unul singur ! – mizeria aceea o îndură toți ceilalți două sute nouăzeci și nouă.

De sezon

     Fiindcă de la începutul verii apar mereu invitații la patriotism turistic (și cultural, obligatoriu cultural, fie și sexual, asta pentru cei cu relații dobândite pe seama prestigiului de "afară") către patria-mumă – de unde mulți au plecat fugind ca de ciumă – m-am apucat să dau oarecare răspuns (strict personal) la îmbietoarele ispite propuse de unul sau altul, în așteptarea unor ocazii cu demonstrații de rupt gura târgului pe "laromanica".

Nu am fost în România din 1999 (era de Sfintele Paști, dacă e cineva curios). Peste un sfert de secol și, împotriva unor cântece de sirenă de pe web, declar pe propria răspundere că rumânurile chiar nu îmi lipsesc, suntem bine aprovizionați și local, fiindcă în Franța se aude prezența lor chiar înainte de apariție, așa cum ziceam. Adică, na, sunt pe aici multe manifestări (și manifestații, dar mai mult manifestări) culturale românești ușor de recunoscut de la câteva zeci de metri. Monarhia manelistă e prezentă peste tot și în marea lor dragoste patriotică rumânurile o transportă cu ei. Noblesse oblige.

Ceea ce face că nu am nevoie să caut o fericire atât de îndepărtată tocmai laromanica.

Nici limba rumânurilor nu îmi lipsește și de mult nu mai întorc capul când mă atinge subtil sonoritatea delicată a limbii noastre ca o comoară ("în adân'cur' înfundată")

și punctuația ei atent accentuată cu "p/la mea" (de altfel, peste tot pe unde am umblat, nu am întâlnit un elan gramatical mai bine susținut).

Îmi place și atitudinea rumânurilor față de țara unde trăiesc, cam nerăbdători și agitați ei așa, nemulțumiți cât cuprinde, dar mereu încântați să-și "bage p/la" în ea. 

Ce vrei, rumânurile au în nădragi o rămășiță latină ; nu uităm că pullus înseamnă ceva mic, un fel de cârnăcior mototolit, adică. 

Nos poules dans votre cour, pardi !

Și asta ne aduce ad hoc și la noile versiuni idiomatice și dialectele care au apărut odată cu diaspora peste tot, genul (în traducere literală): "tu ce zice tot la mine eu face la tine". Mie îmi creează nostalgii și sentimentalism lăcrămos, doar în Transilvania copilăriei mele mai auzeam câte un ungur simpatic zicând "mergem bere, eu plătești".

Nu, chiar nu văd de ce aș alerga la volanul creditului pe zece ani până laromanica – nu se mai spune în România, ci laromania ! – ca să mănânc mici cu muștar (care nu e făcut cu muștar), când aici cele mai mari plăceri sunt escapadele romantice la dugheana "Bunul gust rumunescu". Au și apă minerală de Biborțeni, pufuleți de Pleșcoi și cea mai autentică Coca-Cola made in Ro. Și salam de Sibiu (Hermannstadt pentru microbiști). Nu am câine și pisică, nu știu dacă au pateu autentic cu gust de șoarec carpato-danubian sau os cu măduvă dacică, nu am nevoie.

Nu vă descriu nici plăcerea de a mânca gogonele pregătite à la roumaine cu roșii verzi (sic) culese clandestin noaptea pe lună nouă 🌙 – se pare că luna mică și obscuritatea influențează gustul – de pe tarlalele franceze.

Ce mai, "România asta" (dixit un Salam muzical) e ca un trandafir pe care nu-l poți smulge din suflet fără să-ți rămână ghimpii bine și la locul lor în inima ta.

Da, nu merg laromanica, nu înjur nimica – se pare că unii de "acasă" de juroanele diasporeze depind –, iar amintiri cu patria-mumă îmi pot face în orice bar turcesc sau portughez din regiunea pariziană.

De altfel, nu de mult, într-un astfel de bar nu'ș ce-i vine patronului de acolo, auzind vocalize rumunofone, să angajeze conversația (cu mine, că vorbesc franceza ca un nativ, păream victimă morală ideală, probabil) și la un moment dat, iar nu mai știu de ce, că sunt uituc ca rumânurile cu ora exactă, zice :

— "Vous, les Roumains, nu prea aveți reputație bună"...

M-am arătat încântat de remarca lui (adaug aci că eu numai înfățișare de rumun cu firmă de construcții nu am, mai degrabă de rus cu ochi albaștri, barbă grizonantă, atletic ca un urs din Carpații polonezi sau ceva terorist cecen și impecabil ras pe cap) și zic (în cea mai literară franceză de cartier de dincolo de centura pariziană și cu accentul cuvenit) ceva ca :

— "Da' cine te-a făcut pe tine, caralho" (știu să zic frumos obrigado în mai multe limbi), "să crezi că eu aș vrea să am reputație bună ?!"

Se uită ăla la mine, eu cu un aer de camionero americano la el, și după o secundă cu subînțeles tăcut adaug cu cel mai sublim rânjet de mercenar valaho-dalmat :

— "Știi și tu... cum zicea Al Capone, cu un zâmbet poți obține multe, dar cu un zâmbet și un revolver mâncăm gratuit aici la tine în fiecare seară, n'est-ce pas ?" (eram trei rumânuri în filmul ăsta documentar).

— "Vezi, n-am nevoie de o reputație mai bună, caralho..."

Insist : la carura și alura mea sunt întotdeauna crezut pe cuvânt.

Ai citit până aici ?

No, să știi că nu am inventat nimic, iar orice asemănare cu realitatea se datorează... realității.

Patruzeci și trei de ani "afară", totuși.

Salutări din Miserupia !

*Stammt im Original aus dem Schauspiel « Schlageter »

 (1933), von Hanns Johst (1890-1978): 

Nein, zehn Schritt vom Leibe mit dem ganzen Weltanschauungssalat... Hier wird scharf geschlossen ! Wenn ich Kultur höre... entsichere ich meinen Browning !