$$_

 

Tatăl îi luase toate darurile, iar apoi, ca o batjocură, hotărî să adopte pe secretarul său de cincizeci de ani. Ziariștii râdeau pe față de faimosul scriitor, desenând caricaturi cu un bătrânel în leagăn, purtând legenda: „La cincizeci de ani, a rostit pentru prima dată: «Tată!»”. Liza se simțea umilită. Dorea să rezolve totul cu blândețe, să vorbească cu Maugham. Însă ceea ce o aștepta era un primire glacială. „Am urât-o pe mama ta – îi spuse Maugham – și, prin urmare, fiica ei nu-mi este de trebuință.”

Fiul unui diplomat britanic nu vorbise limba maternă până la zece ani. William Somerset Maugham se născuse la Paris, în 25 ianuarie 1874. Tatăl, funcționar al misiunii britanice, insistase ca pruncul să vină pe lume în zidurile ambasadei, căci Franța se pregătea să adopte o lege prin care toți cei născuți pe teritoriul său primeau automat cetățenie – și obligația „plăcută” de a efectua serviciul militar.

Bunicul lui Willie fusese avocat, iar tatăl îi urmase calea. Toți credeau că și băiatul va continua dinastia. Dar Willie, visător și împătimit cititor, nu se simțea atras de drept. Mama sa, Edith Mary Maugham, îi încuraja fiecare pornire, iar fiind cel mai mic dintre patru frați, primea toată iubirea ei nemărginită.

„Pentru un copil, nu există nenorocire mai mare decât o mamă care îl iubește cu adevărat” – va nota mai târziu Maugham.

Frumoasa Edith, adorată de înalta societate pariziană, îi insufla convingerea propriei sale unicitați. Lângă ea, băiatul plutea parcă deasupra lumii. Admirația față de mamă era atât de copleșitoare, încât nicio altă femeie nu reuși, mai târziu, să-i răpească locul.

„Să ai fotografia mea” – îi spusese odată Edith, ducându-l la atelier.

Boala o macina și simțea că îi rămâne puțin timp. Acea fotografie, făcută împreună, Willie a păstrat-o toată viața.

Moartea ei îi sfărâmă lumea. Willie plângea zile în șir, apoi începu să se bâlbâie. La zece ani își pierdu și tatăl, fără ca pierderea să-l atingă prea mult – „Întotdeauna mi-a fost străin”, va mărturisi.

Rămas orfan, fu trimis la un unchi vicar, în Kent, unde se simțea străin și nedorit. Mic de statură, lipsit de forță, neînclinat spre sporturile atât de prețuite de englezi, evita compania oamenilor. În școală era batjocorit pentru accent, bâlbâială și vorbire stângace. Umilința atinsese un asemenea punct încât declară că nu se va mai întoarce niciodată la școală. Nimeni nu-l contrazise.

Dar nu avea de gând să părăsească lumea aceasta. La șaisprezece ani plecă la Universitatea din Heidelberg pentru a studia literatura și filosofia. Încercă să scrie, dar primul manuscris fu respins, așa că, dezamăgit, îl arse și se întoarse la Londra, urmând medicina la spitalul Sfântului Toma. A ales obstetrica, mărturisind apoi că îi plăcea nespus să asiste nașterile. În răstimpuri, scria piese, povestiri și romane.

În 1907 veni și succesul.

Femeile nu le evita, dar nu le prețuia. Relațiile îi ofereau doar o satisfacție mecanică. Totuși, se îndrăgosti de tânăra actriță Sue Jones, îi ceru mâna, dar fu refuzat cu râs: aștepta un copil de la un viconte.

În Primul Război Mondial, voluntar la Crucea Roșie, Maugham scotea răniți de pe front, dar curând MI-5 îl recrută. Sub acoperirea unui corespondent de presă, fu trimis în Rusia să convingă guvernul provizoriu să nu încheie pace separată. Misiunea eșuă, iar întoarcerea sa coincise cu intrarea în viața lui a lui Syrie Wellcome.

Syrie – frumoasă, cu părul negru și ochi mari, amintea de mama lui Willie. Însă era măritată și dezamăgită profund de viața conjugală. În 1915, fără să divorțeze, îi dărui lui Willie o fiică, Mary Elizabeth („Liza”). Soțul divorță și îi luă fiul, fără a-i lăsa pensie.

Maugham devenea tot mai faimos, dar tot mai absent din viața soției și fiicei. Prietenia sa cu Gerald Haxton, cheltuitor din banii lui, era constantă, în timp ce Siria primea reproșuri. În 1929, divorțară.

Liza rămase rar în atenția tatălui. Când Syrie muri, în 1955, nu se împăcară.

În 1962, Maugham vându mare parte din colecția sa de artă pentru o sumă imensă. Liza, mamă a patru copii, îl rugă să-i lase partea ei. „Am urât-o pe mama ta – și fiica ei nu-mi trebuie”, îi răspunse.

Presa anunță apoi că vrea să-și dezmoștenească fiica și să-și adopte secretarul, Alan Searle. Liza îl dădu în judecată, câștigă, și fu recunoscută moștenitoare. În decembrie 1965, William Somerset Maugham muri, iar cenușa îi fu împrăștiată lângă biblioteca Școlii Regale din Canterbury.

Liza muri în 1998. Moștenirea lor se împletește cu aristocrația britanică, iar numele lui Maugham rămâne printre cele mai mari ale literaturii engleze, cu opere traduse și ecranizate în toată lumea.  

      Marcus de seară